Pe timpul comunismului nu erai publicat în reviste dacă întrebuințai anumite cuvinte. Nu expresii la adresa regimului, cum ați putea crede, nu idei cu potențial subversiv pe care cititorii să le interpreteze contra lui Ceaușescu, ci simple cuvinte în cel mai nevinovat context. Această practică apăruse după desființarea cenzurii oficiale, când posturile de cenzor dispăruseră și treaba o făceau direct redactorii șefi, sau, în cazul presei studențești în care scriam eu, anumiți profesori cu funcții la partid. Lista de cuvinte interzise nu provenea de la ei însă, deși originea ei nu am putut-o niciodată trasa exact la vârful conducerii de partid. Prin 1987 am ținut-o însă în mână, după ce un articol de al meu îmi fusese respins. Căzuseră cuvintele eternitate, abstract, introspecție, autism. Poate că le folosisem în exces, dar cum articolul era o recenzie la cartea lui Georges Duby despre percepția timpului de către călugări în mănăstirile medievale, erau cam greu de evitat. Cum eram foarte tineri pe vremea aceea, lupta cu cenzura ne distra grozav și ne amuzam rescriind același lucru de vreo zece ori și cam în același format până când trecea. Sau până era interzis tot ziarul, ceea ce se întâmpla anual, astfel că mai scoteam câte un număr doar din întâmplare.
Dacă înainte de 1989 duceam cu puterile noastre modeste asemenea bătălii ca să avem dreptul neîngrădit de a folosi orice cuvânt, azi mă încearcă adesea nevoia de a interzice folosirea unor cuvinte. Limba noastră a fost literalmente invadată de cuvinte pe care oamenii, în frunte cu cei care scriu la ziare și trăncănesc la televizor, le folosesc din greu fără să le știe sensul. Două revin mai des. Primul este cuvântul uninominal. Originea lui este în single-unit constituency, ceea ce înseamnă literal circumscripție uninominală. Termenul corect se referă, într-adevăr, strict la circumscripții, nu la tot sistemul de vot. Or, noi îl folosim în română pentru sisteme majoritare (care sunt într-adevăr uninominale), dar și pentru cele mixte, cum e cel propus de guvern, unde nu e corect, sau chiar pentru sisteme proporționale (uninominal pe listă, cum a spus Emil Constantinescu când a vrut să indice votul preferențial, ceea ce iarăși nu e corect). Însemnând toate acestea, uninominal nu mai înseamnă de fapt nimic, a devenit un fel de strigăt de luptă, un slogan băștinaș de neînțeles pentru străini. Ziariștii se întreabă adesea dacă la anul vom avea vot uninominal, așa cum se întreabă dacă va continua încălzirea globală, fără să știe nici ei exact ce înțeleg prin asta.
Al doilea cuvânt abuzat este cel de « totalitar » sau « totalitarism », din care s-a născut cu forcepsul un adjectiv barbar, « totalitarist ». Așa cum uninominal înseamnă un sistem de votare în care există un singur reprezentant ales direct pe o circumscripție teritorială, « totalitar » este o calitate a unui sistem politic. Numim totalitar acea variantă de sistem autoritar în care există un singur centru de putere, care este și monopolistic (nu împarte nu nimeni acest privilegiu), și monistic (nu este diferențiat nici măcar intern, în aripi, facțiuni, etc). Au fost puține totalitarisme în istoria modernă, pentru că asemenea monopoluri sunt costisitoare și greu de menținut. Azi doar Coreea de Nord mai corespunde acestei definiții. În orice caz, atît substantivul, care e totalitarism, cît și adjectivul totalitar se referă la sisteme sau regimuri politice, nu la persoane. O persoană, spre exemplu Traian Băsescu, cel mai adesea gratulat cu acest cuvânt, poate fi autoritară, sau tiranică, sau despotică, dar nu poate fi totalitară sau totalitaristă.
Aceste două cuvinte sunt profesionale, deci oarecum mai complicate.
Dar lipsa de cultură și autocitire critică duce la perle înfiorătoare cu termeni mult mai banali, desfigurând chipul unor publicații cu oarecari pretenții. Cum poate scrie, de exemplu, dl. Bucurenci, că « Numărul copleșitor de voturi adunate contra lui Băsescu are ceva din izul celor 23 de lovituri de pumnal căzute la Idele lui martie ? ». Cotidianul care găzduiește aceste rânduri nu are un editor plătit să dreagă la Idele lui Marte ? Pe vremuri, corectori știutori de limba română și absolvenți de facultăți clasice nu ar fi lăsat așa ceva. Sau, tot D. Bucurenci, « e posibil ca parlamentarii să nu fi comis o ucidere rituală a tatălui, ci o masturbare simbolică a președintelui”. Aici este evident că eroarea vine nu doar pentru că autorul nu știe sensul cuvintelor pe care le folosește, că oricine a văzut emisiunea culturală TVR la care nu știa niciodată ce să întrebe pe invitați e lămurit asupra culturii lui, ci pentru că mai e și dornic să ne scoată ochii cu ce nu știe. Sursa lui autodemascată mai jos e un autor de popularizare, Bebe Mihăescu, dar nici chiar Bebe nu cred că poate fi blamat pentru Parlamentul-miriapod care îl masturbează “simbolic” pe Băsescu. Vai de capul nostru! Nu putem introduce regula elementară ca acela care nu poate trece de faza 1 la „Questions pour un champion” să nu scrie la ziar și să nu modereze emisiuni culturale?
Claudiu Săftoiu, alt risipitor de perle lingvistice și de gândire, strică și el paginile în care scrie, stipulând că “palierul electoral dominant a fost cel mai frecventat de cetățeanul recent decomunizat”. Or, nu poți decomuniza cetățeni, doar state, palier electoral nu înseamnă nimic în nici o limbă, nu doar cea a politologiei, ca atare nu îl putem frecventa ca pe o discotecă, etc.
Dar ce să mai spun de dl. Săftoiu, care se întreabă mai jos pe un ton de teroare existențială “Dar cine a precipitat mojarul?”, ignorând că mojarul, săracul, e un vas din porțelan care nu are calitatea de a precipita, poate fi cel mult recipientul care găzduiește precipitarea unei alte substanțe. Iar dl. Lucian Mîndruță, care mi-e chiar simpatic, și care a parcurs un lung drum de când încercam să-i explic pe scurt pe culoarele SOTI ce e burghezia și ce vrea ea, titrează “Sharia Crăciunului?” un perfect nonsens, sharia fiind legea canonică islamică bazată pe Coran, nici măcar semnul întrebării nu permite asemenea alăturare. Dacă te lovești de zece ori de un cuvânt nu înseamnă că îl știi fără să îl cauți în dicționar.
Ca persoană care își câștigă de mai mulți ani traiul din scris în altă limbă decât cea natală (ce citiți dvs. săptămânal e doar forma mea de dor de casă), mă încearcă adesea o nostalgie sălbatică a limbii române. Așa cum e ea, infinit mai săracă decât engleza, insuficientă în multe vocabulare profesionale, româna rămâne limba în care au scris în secolul XX Vasile Voiculescu și Constantin Noica, Mateiu Caragiale și Nichita Stănescu. Ce trist că primul val de libertate a adus această deșănțare a exprimării, această lipsă de pudoare a vocabularului! Nu doar presa s-a tabloidizat în România, ci și literatura, care nu mai e apreciată dacă nu conține dezacorduri, sau nu are la câteva rânduri trimiteri la genitale în română și engleză. Mi-e dor de româna anilor mei de studenție, de limba din Secolul XX și Opinia studențească, un fel de castel de după ale cărui ziduri țineam piept cenzurii, și mi-e scârbă de acest cort improvizat pe care îl împărțim cu tot felul de conlocuitori de pripas ai limbii noastre.
