A fi creștin presupune și o luptă împotriva uitării. Aspectul desprinderii de lume în vederea unirii depline cu Dumnezeu – piatră de poticnire pentru mulți – aduce după sine un respect deosebit față de lume. Privirea celui ce pleacă întâlnește privirea lui Dumnezeu îndreptată spre oameni. Experiența veșniciei nu înseamnă o disprețuire a timpului, ci toate sunt văzute curgând într-o matcă transparentă, spre un țel final. În Hristos toate contradicțiile se sting și are loc trăirea simultană a unui prezent etern, dar și a timpului, cu deosebirea că efectiva trăire în timp nu mai este dureroasă. Păstrând în mănăstiri și salvând de la distrugere opere de artă și realizări științifice, creștinii au dovedit că prețuiesc atât cultura, cât și trecutul. Trecutul poartă în el germenii învierii, semințele unui timp nou. Necesitatea salvării vieții, nu doar în aparența ei efemeră, ci în miezul permanenței, datoria de a apăra viața cu orice risc fac parte din principiile care au călăuzit-o pe Alice Voinescu (1985-1961) – profesoară de istoria literaturii dramatice la Conservator.
Înainte de a o prezenta pe Alice Voinescu, voi reda o idee exprimată într-o lecție a ei despre Hamlet, lecție ce o arată, cum o caracteriza Alexandru Paleologu, ca „o ființă pentru care viața fără cultură nu e viață, iar cultura fără viață nu e cultură.” Prezentând dilema tragică a lui Hamlet, care se socoate răspunzător de moartea tatălui („Lumea e scoasă din matca ei și eu trebuie să o pun la loc”), Alice Voinescu îi îndemna pe studenți să nu rămână indiferenți la marile zguduiri ale timpului, pentru a nu deveni complici cu făptașii. Multa prudență poate însemna în acest sens lașitate. Mie mi se pare important a nu deveni complice la uitare, până a nu mai ști cine suntem. De aceea, la acest început de an, voi începe o serie de evocări ale unor mari personalități ale neamului nostru.
Pilonii pe care și-a construit viața: iubirea de oameni și de adevăr
Alice Voinescu s-a născut la 10 februarie 1885 la Turnu Severin. Tatăl, Sterie Steriadi, era avocat, doctor în drept la Paris; mama, Massina, născută Poenaru, provenea dintr-o familie de cărturari. În 1913 își ia doctoratul în Litere și Filosofie la Sorbona, cu teza L’interpretation de la doctrine de Kant par l’ecole de Marburg. Etude sur l’idealisme critique. Se căsătorește, la întoarcerea în țară, cu avocatul Stelian Voinescu. Deși i se propune o catedră la o universitate americană, ea refuză. Vine în România, devenind prima femeie profesor universitar, la Catedra de Istorie a literaturii dramatice a Conservatorului din București.
A publicat volumele Montaigne (Editura Fundațiilor Regale, 1936), Aspecte din teatrul contemporan (Editura Fundațiilor Regale, 1941), Eschil (Editura Fundațiilor Regale, 1946), Întâlnire cu eroi din literatură și teatru (publicată postum la Editura Eminescu, 1983), Scrisori către fiul și fiica mea, (Editura Dacia, 1994). Între 1925-1939 este invitată la vestitele decade de la Pontigny din Franța, organizate de Paul Desjardins, unde se întâlneau mari personalități culturale ale Europei, printre care cei care i-au devenit prieteni: Malraux, Roger Martin du Gard, Andre Gide, Paul Langevin, Francois Mauriac, Jaques Riviere, Ernst Robert Curtius. În 1940, Alice Voinescu ia atitudine împotriva legionarilor, în urma asasinării lui Nicolae Iorga. În 1948 este pensionată în urma atitudinii luate față de abdicarea forțată a regelui: „O țară care își reneagă trecutul nu are viitor”. În 1951 este ridicată în preajma Sfintelor Paști și va face un an și șapte luni de detenție, urmată de domiciliu obligatoriu, în nordul țării, în satul Costești, lângă Târgu Frumos. În noaptea de 3 spre 4 iunie 1961 se stinge din viață marele om de cultură Alice Voinescu.
Pilonii pe care și-a construit viața Alice Voinescu sunt iubirea de oameni și de adevăr. Avea o credință profundă, pe care și-a afirmat-o la prima întâlnire cu magistrul Hermann Cohen de la Marburg, care obișnuia să își invite discipolii la ceai. La întrebarea: „Domnișoară Steriade, aveți o convingere religioasă?”, ea i-a răspuns: „Da, sunt creștină ortodoxă și practicantă”. Dialogul a urmat în felul următor: „Domnișoară Steriade, sunt obligat să vă spun că gândirea noastră, care este agnostică, ar putea să vă contrarieze credința”. Tânăra doctorandă a răspuns: „O, nu, domnule profesor, credința mea e adâncă și inebranlabilă. Afară de asta, consider că gândirea filosofică e altceva decât credința”. Din 1929 scrie un jurnal considerat de Ana Maria Murnu (cea care s-a ocupat de editarea lui) „romanul unei vieți și al unui caracter de excepție”. Voi reda câteva fragmente din care să rezulte credința și caracterul de excepție al autoarei.
(sursa: www.ziarulumina.ro, Opinii – Monica PATRICHE)
