Ufff, că tare greu ne-a fost! Nouă, telespectatorilor, că doar n-am omorât pe nimeni ca să fim pedepsiți să îndurăm atâtea, în nici două săptămâni. Vorbesc de „mondialele” de handbal, promițându-vă că o fac pentru ultima oară.
Ultimele noastre două meciuri acolo au fost imaginea perfect fidelă a întregii noastre participări la competiție: varză în fața celor cu adevărat buni (Spania) nimeriți în seria „de consolare” cu totul accidental, dar lei când am dat peste unii la fel de amărâți ca noi, ba parcă și mai și: Rusia, contra căreia am jucat, ca în bancurile cu nebuni, meciul pentru „bronzul” virtual… din seria a doua valorică, adică pentru locul 15! Rămâne, totuși, ca o mare realizare, în numele tuturor golăniilor pe care de-a lungul timpului le-am îndurat din partea lor. N-am să reamintesc de câte ori ne-au furat la gimnastică ori la box (pe vremea când mai aveam și noi boxeri adevărați), ci doar o altă victorie (pe bune) istorică a handbaliștilor noștri: aceea de la Olimpiada de la Moscova, de la ei de-acasă, pe care o boicotase toată lumea civilizată, în semn de protest față de invazia rusălăilor în Afghanistan (nu-i vorbă, că la următoarea Olimpiadă, cea de la Los Angeles, din 1984, la „schimburi culturale”, probabil, nu s-au prezentat nici rușii, nici alți comuniști, exceptând România care a simțit că-i rost de umplut câțiva saci cu medalii, și colo, și dincolo!). La Moscova, a fost atunci un meci demențial, în care rușii ne conduceau la scor și se anunța un veritabil dezastru. Pe ai noștri, din senin, i-a lovit însă, în repriza a doua, un soi de demență colectivă (și pozitivă!) încât am întors căruța și le-am stricat rușilor mândrețe de petrecere. Nici nu mai țin minte scorul, dar știu că niciodată în viață n-am trăit asemenea emoții, nici măcar la Barcelona – Steaua ori la admiterea la facultate!
…Iar acum, văzând alaltăieri două echipe leșinate, bătându-se (e un fel de-a zice) pentru locul 15, nici nu știam ce mă-ncearcă mai tare: mila sau sila? De unde cu doar o săptămână mai devreme văzusem ambele echipe în meciuri adevărate, cu miza calificării, cu bușituri la limita omuciderii între jucători, acum cu toții păreau niște domnișori ieșiți la un picnic, varianta englezească de la începutul secolului XX: numai mâini întinse celui căzut, numai scuze și numai mângâieri dacă se întâmpla vreun fault. A fost meciul de handbal cu cea mai mare cantitate de lehamite pe care l-am văzut vreodată. S-au înscris 80 de goluri (42-38!), ceea ce nu mai necesită comentarii. Am câștigat noi. Ce?
