– Omul, o mare necunoscută –

În societatea de astăzi, în care avioanele supersonice și TGV-urile ne lasă cu gura căscată de admirație în fața omului care le-a conceput, în care tehnica modernă ne face să credem că ne aflăm “on top of the world”, că nu mai există nimic ascuns în univers, omul devine din ce în ce mai mult o taină pentru om. În “Idiotul” lui Dostoievski, îl vedem pe prințul Mîșkin cum reușește să descifreze misterul unui om doar uitându-se la portretul lui. Noi astăzi ne uităm în gol unii la alții și nu mai pricepem o iotă din cel din fața noastră. Lumea ni se deschide larg, nu mai e nici o minune să auzi de oameni care au vizitat Japonia sau Hawaii, care au urcat chiar pe K1, dar de om care să mai înțeleagă ce-i cu alt om nu prea mai auzim. O trăsătură omenească, ca « noblețea », de exemplu, e ceva care nu mai poate fi priceput în zilele noastre, ceva desuet, ca un fel de dinozaur din « Jurassic Park », despre care știm c-a existat ceva, dar care a dispărut pentru totdeauna de pe fața pământului, printr-un fenomen natural. O fi existat ea, prin secolele XV-XVI, dar acum… lumea a evoluat.
Octavian Paler spune că e nevoie de ani de zile ca să câștigi încrederea cuiva și că o poți pierde în câteva secunde. Din această perspectivă, pare într-adevăr mai ușor de construit un supersonic decât să câștigi și să păstrezi încrederea cuiva. Ceea ce mi se pare cu adevărat curios la omul contemporan e că e pe deplin conștient că, pentru a realiza ceva valoros în plan material, e nevoie de foarte multă muncă, de efort constant și îndelungat – de obicei, oamenii de știință descoperă ceva remarcabil doar după ani și ani de cercetare asiduă – în timp ce, pentru a cerceta cel mai important lucru al lumii acesteia – sufletul omului, singurul care este nemuritor – nu găsim timp și am vrea ca lucrurile să ni se descopere dintr-o dată și fără nici un efort. Am văzut oameni inteligenți care fac mari strădanii în meseria lor zicând: am fost o dată la Biserică dar n-am prea înțeles ce se zicea și m-am lăsat păgubaș.
Viața duhovnicească, ca orice “știință”, se dobândește treptat și anevoie; e necesar, ca în orice știință lumească, să ne formăm o bază teoretică, cu ajutorul cărților și al profesorilor, și apoi să punem în practică cunoștințele. Deosebirea față de alte științe e că viața duhovnicească are ca obiect nu descoperirea vreunui nou compus chimic, ci descoperirea noastră nouă înșine. Ce poate fi mai minunat decât să-ți însușești această “știință a științelor”, să ajungi să te poți cunoaște pe tine și pe cei din jurul tău?
Oamenii nu mai știu ce e cu ei. Asta e realitatea pe care o vedem tot mai clar în societatea contemporană. Vad doar efectele, fără să mai înțeleagă cauzele. Nemaînțelegând cauzele, nu pot remedia efectele și atunci ajung la niște concluzii pesimiste asupra vieții, care sunt luate de bune de cei mai tineri, ca fiind rezultatul “experienței vieții”. Vedem peste tot oameni descurajați, care nu mai cred că poate exista dragoste care să țină până la bătrânețe – invariabil te vei plictisi de “jumătatea” ta -, care nu mai au încredere în ceilalți oameni, care cred că sinceritatea e echivalentă cu prostia, că onestitatea te face să fii un fraier (e curios că și vânzătoarea căreia îi dai banii înapoi pentru că ți-a dat prea mult rest îți mulțumește, dar se vede pe față ei că te consideră cam prost). E o mare orbecăială, în care oamenii nu se mai disting unii pe alții.
Oamenii observă că legile naturii sunt extraordinar de precise. Iluminiștii îl numeau pe Dumnezeu „marele Ceasornicar” tocmai datorită uimirii în fața acestei precizii. Lucrurile se întâmplă în natură cu o ciclicitate și după niște reguli inexorabile. Dacă Dumnezeu a făcut niște legi atât de limpezi care să guverneze natura neînsuflețită, atunci pe om, cununa creației, l-a lăsat pe lume fără nici un fel de cârmă, fără nici un fel de ghid după care să se conducă? Din contra, legile sufletești sunt și ele extrem de clare pentru cel care se apleacă cu atenție asupra sufletului omenesc. Un martir al temnițelor comuniste, Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor”, cum a fost numit de către colegii lui de temniță, spunea că, cunoscând aceste minunate legi care cârmuiesc sufletul omenesc, îți poți da seama fără greș că Dumnezeu există.
Înțelegerea ne este accesibilă. În “Frații Karamazov”, magistrala operă a lui F. M. Dostoievski, există un personaj care a fost creionat după o persoană reală, starețul Ambrozie de la Optina. Un moment important al romanului ni-l arată pe stareț cum face o metanie în fața unui tânăr, spunând “am citit pe chipul lui pătimirile lui viitoare”. Pentru oamenii sfinți, sufletul celorlalți oameni e ca o carte deschisă. Curățenia lor le deschide ochii sufletului și pot vedea limpede în ei și în ceilalți.
Sfinții Părinți au lăsat moștenirea cea mai de preț umanității, arătându-i concret metodele prin care poate ajunge la înțelegerea vieții. Ei au constatat cum lucrează patimile în sufletul omenesc, cum îl întunecă și nu-l mai lasă să întrevada adevărul. Au descris cu precizie și calea prin care ne putem elibera de fiecare patimă în parte. “Filocalia” e un manual prin care omul își însușește arta de a-și curăți, lumina și desăvârși sufletul.
Ce poate fi mai minunat pentru un om decât să dobândească înțelegerea, să trăiască în adevăr? Să înțeleagă de ce i se înâmplă ce i se întâmplă și să cunoască cum să trăiască? Să fie împăcat și cu conștiința că trăiește la cel mai înalt nivel, fiind aproape de Dumnezeu? E cea mai înalță existență, aceea întru înțelegere.
E o mare mirare că oamenii nu mai au ambiția să mai caute s-o dobândească, că se mulțumesc cu atât de puțin.
ELENA MOROȘAN, Grupul QUO VADIS – Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni
Contact: email: fundatia_smb_sv@yahoo.com; site: www.fundatiasmbsv.ro)