Omul de fier

O toamnă blândă până acum. Nu tu ceață. Nu tu frig sub 0 grade. Nu tu brumă. Nu tu cohorte de copii mucoși la dispensar. Nu tu chinuri de câte 45 de minute pentru a porni mașina dimineața. Nu tu gustul ăla aproape metalic de Davidoff atunci când îl aprinzi în frig. Nimic din toate astea. Nimic dintr-o toamnă mizerabilă. Și la propriu și la figurat.
Mașina are tot felul de bătăi ciudate. Alternatorul funcționează cu pauze. Mi se aprind la becuri în bord de spui că e pom de crăciun. Eu mă simt ca naiba. M-am îngrășat ca o balerină la pensie. Activitatea sportivă am redus-o la câte o oră, două de antrenament la sac. Și asta numai vineri, că în rest nu am timp. Am reușit să mă lipesc de o viroză. La plămânii mei de fumător de aproape 20 de ani nu e chiar ceva plăcut. Sau de neglijat. Parcă-mi pasă? Mă și văd, ca doctor, dându-mi sfaturi. Ar trebui să fumezi mai puțin. Ar trebui să nu mai mănânci toate porcăriile de prăjituri cu milioane de calorii. Ar trebui să faci sport zilnic, măcar jumătate de oră. Ar trebui să nu mai bei sucurile astea de tot rahatul din comerț. De cola măcar m-am lăsat, aș zice eu în apărarea mea. Ar trebui să-ți faci niște analize. Ai naibii 40 de ani și nu ești de fier. Să-mi fac analize? Vrei să nu mai pot dormi pe urmă? Atâta timp cât fug câte 2-3 ore pe terenul de tenis la 35 de grade și nu cad lat, e clar că nu am nimic. Atâta timp cât lovesc în sacul de box cu o ură și cu o viteză demnă de Mike Tyson, e clar că sunt sănătos. Doctore, dacă te iau cu mine la un antrenament și vezi cât de mult îmi pot forța organismul, jur că ți se face rău doar privindu-mă, aș spune eu tot în apărarea mea. Sunt de fier. Ce naiba?
Mai am căderi. Mai am deficite de motivație. Mai am momente în care îmi vine să dau naibii tot și să mă apuc de altceva. Să forțez un nou început. Să construiesc din nou. Mai am momente în care vreau să pot să-mi pese doar de mine. Mai am momente în care îmi doresc să închid ochii la tot ce e în jurul meu și să-mi dau iluzia că există un viitor pentru toți cei care vin din urmă. Mai am momente, e drept scurte, de speranță. Însă peste toate astea se așterne rutina. Rutina care mă face să funcționez uneori din inerție. Rutina care poate plafona orice om.
Rumeg frânturi de gânduri în timp ce conduc spre cabinet. Sunt atent la volan. Oboseala mă mai face uneori să înjur. Nici nu am cum altfel. Mă temperez spunându-mi că nu toți suntem egali. Nu toți avem aceleași calități și aceeași doză de inteligență. Din păcate, toți avem aceleași vulnerabilități biologice. Toți ne îmbolnăvim. Și din păcate, unii dintre noi se îmbolnăvesc grav. La naiba!
˙***
Nu poți fi medic dacă nu ai o calitate umană de bază. Empatia. Nu poți fi aproape de bolnav dacă nu reușești, măcar pentru câteva secunde, să te pui în locul lui. Abia atunci îți dai seama cum să-i alini suferința. Permanent îmi pun o întrebare. Cum aș vrea eu să fiu tratat dacă aș suferi de boala asta și aș ajunge în fața acestui doctor? Și atunci îmi dau seama câtă încredere își pune bolnavul în capacitățile mele. Atât profesionale cât și umane. E foarte simplu să spui m-am săturat. E foarte simplu să spui sunt obosit. E foarte simplu să spui ce naiba mai vor și ăștia de la mine. E foarte simplu să închizi cabinetul după 20 de consultații. În teorie. E foarte simplu chiar să-ți oferi scuza instinctului tău de protecție. E atât de simplu și atât de seducător să te comporți ca un robot. E foarte simplu să amâni lucrurile care presupun voluntariat. E foarte simplu să ți se urce la cap faptul că ești special pentru anumiți oameni. E foarte simplu să afișezi aroganța erudiției. E foarte simplu să crezi că halatul alb îți dă posibilitatea de a te comporta ca Dumnezeu. E foarte simplu să fii rece și distant. E foarte simplu să refuzi să te încarci cu problemele altora. E foarte simplu să aluneci în iluzia că permanent ai dreptate. Păcat că unii colegi aleg căile astea simple.
Și trec zilele. Și văd sute de pacienți. Și mă încarc cu toate problemele lor. Mă îmbolnăvesc și mă vindec odată cu ei. Uneori nu-mi iese. Uneori trebuie să mă uit în ochii unei mame și încerc să fiu suficient de puternic când îi spun că nu mai are mult de trăit. Dacă îi spun. Și poate chiar peste câteva zile aud că a murit. Și știu că am avut parte de o ultimă privire sau de un ultim cuvânt.
E frustrant să știi atât de multe. Mă uit pe niște analize. Sau pe ecografii, tomografii, rmn-uri. Și știu despre ce e vorba. Știu care e evoluția naturală a bolii. Și chiar dacă mă pun în locul pacientului pentru câteva clipe, tot îl dezamăgesc. Pentru că nu pot spera ca el. Nu pot spera împreună cu el. Bolnavul crede în șansa lui de vindecare. Eu nu pot crede. Pentru că știu că are cancer. Știu ce-l așteaptă. Și atunci, pentru a-l motiva să lupte, pentru a-i asigura o cât mai bună calitate a vieții chiar în ultimele clipe, îi vând iluzii. Îi iau durerea. Ține până într-o zi. Până când vede și el că nu mai poate mânca. Că nu se mai poate da jos din pat. Că a ajuns la 40 de kilograme. Că s-a uscat. Atunci își dă seama că totul a fost un surogat de speranță. Și tot eu trebuie să suport ochii lui. Tot eu trebuie să găsesc cuvinte. De multe ori nu pot. Și îmi rămâne doar privirea. Privirea mea. Privirea lui. Doi oameni care privesc împreună în abis. Din păcate unul din ei va păși acolo în scurt timp. Și o va face chircit de durere.
Sunt de fier? Eu așa mă văd. Din păcate, în lumea în care trăiesc, rugina e adusă de priviri în abis și de speranțe false.