Fără prea multă gălăgie, delegația noastră olimpică și-a luat zborul spre China și a ajuns cu bine acolo, acompaniată de reportajele trimișilor speciali. Deocamdată fără mare vâlvă, aclimatizarea fiind pe primul plan. Reporterii pun accentul pe atmosfera bizară din capitala republicii chineze. Greu de înțeles cum, prin ce pârghii, încă o mare națiune, la propriu și la figurat, este ținută sub teroare de atâta amar de ani. Nu mă îndoiesc că pentru cetățeanul de rând Olimpiada este încă un prilej de sacrificiu în numele idealurilor comuniste, pentru ca țara lui să-și dovedească superioritatea față de celelalte, nu numai în plan sportiv.
Încerc un sentiment contradictoriu. Pentru spectacolul sportiv, pentru spiritul olimpic, pentru mine personal, îmi doresc probe spectaculoase, campioni nemaipomeniți, recorduri uimitoare. Dar și atitudini aidoma. Despre boicotarea jocurilor nu se mai vorbește (oricum era în van) decât la nivelul organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului, ai căror membri au tot încercat stingerea simbolică a flăcării olimpice. Cred că această chestiune a legitimării regimului comunist prin prezența la Jocurile Olimpice, este una de percepție.
Deși fotbalul nu este un sport de referință la Olimpiadă, una dintre vedetele autentice pe care abia așteptam s-o admir era Messi. Barcelona joacă amicale, iar Messi înscrie gol după gol. Întrucât a ocupat abia locul trei în Primera, clubul catalan este constrâns la tur preliminar în Liga Campionilor și de aceea ține cu dinții de nestemata sa. Cum nici selecționerul argentinian nu concepe echipa fără Messi, jucătorul este prins la mijloc. Deocamdată tace. Ar fi fost frumos ca un campion de talia sa să onoreze Jocurile, dar dacă n-o va face, era cu adevărat pilduitor să fie din convingere. Oare câți tineri, pentru care Messi înseamnă enorm, nu s-ar fi oprit măcar puțin întru reflecție?!
Cândva, cineva, un om și campion adevărat, al cărui nume este legat și el de Barcelona, a fost capabil de un asemenea lucru. Johan Cruyff, căpitanul echipei vicecampioane a lumii la acea oră, a boicotat Mondialele din Argentina ’78, condamnând astfel regimul militar care înăbușea în sânge orice încercare de opoziție a populației. Olanda, cu jucători ca Neeskens, Haan, Krol, Rep, Resenbrink, a ajuns iarăși în finală și a pierdut abia în prelungiri în fața gazdelor, la care începea să răsară steaua lui Maradona. Să fim cinstiți, câți dintre noi am fi capabili să ne sacrificăm idealurile noastre, mici, mari, dar ale noastre, pentru o idee atât de abstractă, aceea de a sprijini moral niște semeni fără chip?
