Octavian Nestor: „Donquijotire”

Poet înnăscut și, tocmai de aceea, aflat la doar a patra carte de poezie, Octavian Nestor, „pribeagă clipă răsucită-n rană”, deși ne propune, cu nevinovată ironie, „niște aventuri ale spiritului”, etichetate drept „Donquijotire” (Editura Sedcom Libris, Iași, 2015), ni se dezvăluie aidoma unui sacerdot al inefabilului, ale cărui litanii depășesc palierul metaforei, în ciuda faptului că le este un iscusit cioplitor, și operează cu semnificații, cu limbajul sacru al iluminării, cel anterior „vanei literaturi”, cum stabilea Rene Guenon.
„Morile mele unde sunt?”
Poemele lui nu se pot cita segmențial, fără a comite un sacrilegiu, fără a ciopârți din inefabil ciozvârte de și „din gura lumii, din gura blestemată, din gura păcătosului, gura de rai, gura cămășii, gura humorului, gura țaței, gura raței, gura sticlei și câte guri or mai fi pe fața pământului și pe dosul lui”, cum și precizează el, guenon-ian, într-o „Artă poetică (sau Judecata Cuvintelor)”, deși adevărata „ars poetica” a lui Octavian Nestor își găsește o genială oglindire în poemul „Donquijotire”, cu care-și începe oficierile, poem pe care mă văd obligat să-l citez integral: „Donquijotesc de când mă știu / Mă lupt întruna-n vis și-n gând / Cu cine și cu ce nu știu / Dar unde-s morile de vânt? // Un coif o spadă și-o idee / Un aprig cal ieșit din rând / Un scutier și-o dulcinee / Dar unde-s morile de vânt? // Pe linii curbe linii drepte / Vuiește cosmicul avânt / De întrebări în vis deștepte / Morile mele unde sunt? // Tot quijotind pe căi de vară / De iarnă piatră sau cuvânt / E căutarea mea impară? / Morile mele unde sunt… // Dar ce mă-nvăluie în fum / Și mă abate la pământ? // Stăpâne e sfârșit de drum / Și-acestea-s morile de vânt”.
Purificarea cu o poezie exemplară
Octavian Nestor a mai publicat, anterior, volumele de poezie „Stâncile” (1988/1991), „Sublimarea sinelui” (2010) și „În ciuda timpului real” (2014), pe care, din păcate, nu le-am întâlnit și nu le-am putut citi. Dacă nu ne-am fi văzut întâmplător, nu aș fi avut revelația „Donchijotirii” unui poet excepțional, Octavian Nestor, cel care „intră în spațiul poeziei ca într-un sanctuar în care cuvintele trec dincolo de aparențe, devenind simboluri, esențe, divinități” (Ion Prelipcean, „Despre autor”) și aș fi pierdut purificarea cu o poezie exemplară, în care „Un alt proscris e dăruit pierzării / Sub ghilotină capetele cad / Se-ntrece în deliruri non-lumina / Iar nopți impuse se rotesc la vad // Cutremurări la intervale sacre / De oase risipite-n adulare / Program supus mecanicii abstracte / A unor lumi bătute-n calendare” (Dura lex).
Construcția cărții sugestionează spre commedia dell’arte, ba prin narațiuni dramatice ale liricului („concesiuni abstracte umblătoare”, precum „Orizonturi”), ba prin tonalități recitative obligatorii („Dotat cu sânge breaz din faceri / Ieri cercul prinților nostalgici / Cuprinși de teama clipei date / A spart oglinda din cetate”), sugestionează spre dramaturgia lui Octavian Nestor (a publicat volumele „Teatru 1”, în 1994, și „Teatru 2”, în 1997) și sugestionează spre teatralicul vieții, al cotidianului, al risipelor („ramura frântă a memoriei”). Dar construcția cărții e aidoma unei arhitecturi cosmice (ursiri se numeau astfel de arhitecturi, în vechime), cu o fluiditate de o desăvârșită armonie, în care, ca la Pindar, vocile se suprapun pentru a deveni glas astral („Orgi de rugă sus în ceruri / Glăsuiesc pe arii scurse / În abstract de capiteluri / Bat grifonii roșii spuze // Doar la-ntretăieri de arce / Steme cu rostiri de neamuri / Preamăresc cu voci postume / Arhitecți topiți în valuri // Mâini pierdute-n pulberi sacre / Răsfoiesc în cărți nescrise / Lumi tăiate-n patru laturi / De tangente și abscise” – Cantabile).
„Timpi sortiți de ceasuri suitoare”
Deși nu și-a propus să fie original, ci doar s-a tot căutat pe sine, Octavian Nestor și-a aflat, în universul liric românesc, o identitate distinctă, cu reverberații din „imnurile ancestrale”, în care „misticele culori” deslușesc „timpi sortiți de ceasuri suitoare”, „Redefinind sincretic o treime / De orizont cu treptele regale”. Cartea lui de poezie e însuși cântecul în desfășurare sacră, liturgică, dar un liturgic de început de lume, de inițieri neostenite în intrarea în armonia celestă. De asta am și ținut să o salut și să-mi manifest bucuria că încă se mai scrie, și în orașul acesta, poezie poezie.