Octavian Bellu, Ivan Patzaichin, Elisabeta Lipă povestesc despre Revoluția din Decembrie ’89 și despre cum au perceput ultimii 20 de ani.
– Octavian Bellu: A fost dictatură, se stătea la cozi imense la alimente; acum găsești și Ferrari, și Rolls-Royce, dar trebuie să ai și cu ce să le cumperi
Rep: Ce făceați în decembrie 1989?
Octavian Bellu: În timpul evenimentelor din decembrie 1989 eram la Deva, în pregătire, nu am ieșit în stradă, așa cum au făcut-o alții. Îmi aduc aminte că antrenamentele s-au desfășurat normal. Bineînțeles că la un moment dat și noi ne-am îngrijorat, pentru că am înțeles că urmau să vină la Deva niște coloane de muncitori de la Hunedoara, iar după antrenament ne-am dus și noi să vedem ce se întâmplă. Nu am prins momentul în care au avut loc manifestații acolo și ne-am întors, mai ales că trebuia să avem grijă de copii. Ne-am întors în cantonament și ne-am uitat și noi la ceștiri se dădeau la tv, ascultam ce zvonuri mai circulau.
Familia mea era la Ploiești, iar acolo nu au fost evenimente prea spectaculoase așa cum au fost la Timișoara sau la Sibiu, unde au fost și victime. Normal că ne-a fost teamă și nouă, pentru că zvonurile pe atunci circulau cu mare rapiditate. Unele se confirmau, altele nu. A fost o perioadă de incertitudine. În primul rând, nu știam ce să facem cu fetele de la Deva, aflate în cantonament. Nu aveam posibilitatea să luăm legătura cu familiile lor prin telefoane mobile. Nu știam dacă să le trimitem acasă, apoi am aflat că nu circulă trenurile și ne gândeam să le ducem noi cu microbuzul nostru dărăpănat de atunci. Totuși, fetele erau din zone diferite ale țarii și nu puteam să le ducem pe fiecare acasă.
A fost o perioadă în care nu știam ce se întâmplă exact și ce măsuri să luăm. Singura decizie logică pe care am luat-o a fost să închidem cantonamentul și am așteptat să aflăm oficial sau neoficial vești de la cei din federație, care erau mai aproape de evenimente. Am așteptat o zi, două, să vedem ce facem cu grupul de 20 de fete. Cele care au solicitat să plece acasă le-am dat drumul, însă fiind o perioadă mai delicată, majoritatea au preferat să stea la Deva, în cantonament. Școala era destul de izolată, sub cetate, deci nu putea fi expusă la niciun fel de problemă. Apoi, încet, încet, lucrurile s-au liniștit, iar împreună cu Federația am hotărât ce facem cu fetele. Sportivele s-au dus o perioadă și s-au pregătit la cluburi, pentru a fi mai aproape de familii, iar după o perioadă lotul s-a reunit.
Nu ne gândeam noi la impactul revoluției asupra sportului în acele momente. Vă dați seama că atunci ne doream ca lucrurile să treacă fără efecte negative și nu ne gândeam la sportul românesc sau la ce va fi peste 10-20 de ani. Fiecare ne făceam griji pentru familiile noastre, la situația aceea care putea deveni explozivă. Erau niște evenimente inedite pentru noi, chiar și pentru antrenori, pentru că nu prinsesem nici războiul și nu știam ce să facem. Prima reacție a fost una normală, aceea de a-i apăra pe copii, pe noi și să îi lăsăm pe cei care aveau abilitățile să facă ceva să rezolve situația.
Evenimentele se derulau foarte rapid de la o oră la alta, nu știai pe cine să crezi, iar informațiile de la televiziune erau, la un moment dat contradictorii. Nu știai unde e focarul mai mare, se vorbea despre teroriști, la un moment dat, și nu știam încotro se îndreaptă aceștia. Deva, fiind oraș foarte mic, fără o importanță strategică deosebită, nu putea să aducă ceva în plus pentru acele evenimente, decât prin faptul că acolo era Valea Jiului, cu un bazin muncitoresc foarte puternic. Se aștepta o reacție pe măsura potențialului pe care îl avea la ora respectivă Valea Jiului.
Rep.: Cum au fost anii care au urmat? Cum e acum?
Octavian Bellu: Ceea ce făceam eu înainte de ’89, am făcut și după aceea, antrenam lotul olimpic de gimnastică. Eu zic să lăsăm istoria să-și spună cuvântul, pentru că și pe vremea aceea au fost lucruri ce ar putea fi catalogate pozitive. După ’89 s-au făcut multe lucruri bune, dar și altele care nu sunt deloc de lăudat. La 20 de ani după Revoluție nici acum lucrurile nu sunt foarte clare și nu se poate spune dacă a fost mai bine sau nu înainte. E normal ca mare parte din cei mai bătrâni din sport să spună că în vremea comunismului era mai bine, pentru că pe atunci exista o competiție națională, acea mult hulită „Daciadă”, totul era gratuit, erau în funcție mai multe baze sportive, antrenorii erau mai mulți, sportivii erau mai mulți, iar din acest punct de vedere le dau dreptate. Totuși, după ’89, sportivii sunt mult mai bine premiați, au alte facilități și au o posibilitate să acumuleze ceea ce câștigă, pentru că în timpul comunismului nu primeau premii în bani. Acum mai primesc și câte 500 de metri de pământ, o mașină, un apartament sau mai știu eu ce. Pe atunci, vârfuri ale sportului nici nu visau la asemenea premii. Pe atunci, sportivii care participau la marile competiții circulau mai liberi, însă acum se circulă mult mai ușor, mai ales dacă vom intra și în spațiul Schengen.
Eu nu pot să analizez ce a fost bine și ce a fost rău atunci și acum, din punct de vedere al cetățeanului. Că a fost dictatură, că se stătea la cozi imense la carne de porc, la pâine sau la lapte. Acum găsești și Ferrari și Rolls-Royce, dar trebuie să ai și cu ce să le cumperi. Cred că istoria se așează ea singură în 10, 30 sau 50 de ani și nu trebuie să stăm noi să analizăm.
– Ivan Patzaichin: După ’89, prima mea satisfacție era că pot să port părul lung fără să îmi mai spună cineva ceva
Rep.: Ce făceați în decembrie 1989?
Ivan Patzaichin: În timpul evenimentelor din ’89 eram în cantonament la Căciulata, iar acolo nu prea au fost incidente. Am rămas în cantonament până prin 28 decembrie, apoi am revenit prin București. Urmăream tot timpul la televiziune ce se întâmplă, am ținut contact cu cei din federație. Noi am fi vrut să ne întoarcem acasă, dar cei de acolo ne spuneam mereu că e mult mai bine să rămânem la Căciulata, pentru că e mult mai bine pentru noi.
La un moment dat, chiar soția tot îmi spunea: «Vino acasă! Lumea zice că tu ești la Dinamo și tragi cu pușca! Vino acasă să te vadă lumea!».
Chiar dacă eram la Căciulata am avut emoții tot timpul. Erau trei hoteluri în complex și am organizat paza. Era o centrală telefonică, iar pe băieți îi puneam acolo să o păzească. Mai primeam câte o amenințare că vin teroriștii de la Sibiu la București, în fiecare seară.
Rep: Ce sperați atunci?
Ivan Patzaichin: În acele momente ne gândeam că vor veni vremuri mai frumoase, mai bune, vom trăi mai bine și vom avea posibilități mai mari. Dar, o spun cu regret, nu prea s-au întâmplat aceste lucruri, mai ales în sport. Pe moment, a fost bine, pentru că ne-am recăpătat baza sportivă. Primul lucru după Revoluție, m-am dus la Snagov și mi-am recuperat baza. Noi fusesem izgoniți de acolo, iar în locul nostru au venit pionierii. Pe 30 sau pe 31 m-am dus acolo și am ocupat baza.
Nu cred că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, poate noi sportivii o duceam ceva mai bine, dar nu pot să spun că era așa. Erau restricții, erau probleme mari. Erai supravegheat și nu puteai să faci nimic. Acum este totuși puțină libertate, poți să te exprimi. La mine era problema părului, eu aveam mari probleme pentru că purtam părul lung. Prima mea satisfacție era că pot să port părul lung fără să îmi mai spună cineva ceva.
– Elisabeta Lipă: Avem democrație și cred că ne-ar mai trebui puțină ordine și disciplină
Rep.: Ce făceați în decembrie 1989?
Elisabeta Lipă: Îmi amintesc foarte bine tot. Atunci când a început, nu realizam ce înseamnă o revoluție. Vedeam tot felul de mișcări cu care nu eram obișnuiți. În acele momente eram la refacere la Eforie și am venit cu trenul de la Constanța spre București. Îmi amintesc că atunci când am ajuns în gară se trăgea. Erau niște sportivi care stăteau la geam, se uitau să vadă ce se întâmplă și a trecut un glonț pe lângă ei, după ce a trecut prin geam.
Tin minte că eram cu soțul meu în mașină și nu mai știam pe unde să mergem, pentru că erau peste tot patrule și agitație mare în oraș. Erau moment de care nici nu vreau să-mi amintesc. În acele zile nu am ieșit deloc din casă și mă uitam doar la televizor la ce se întâmplă prin țară.
Fiecare ne temeam pentru viața noastră, pentru viața celor dragi. Nu știam ce amploare puteau să ia lucrurile. Nu știam cine în cine trage și am preferat să stăm în casă până a trecut toată nebunia. Nu ne gândeam noi atunci la ce schimbări vor avea loc. Nu-mi venea să cred că văd toate acele evenimente.
Rep: Cum vi se pare lumea sportului acum?
Elisabeta Lipă: Pe vremea lui Ceaușescu poate era mai multă disciplină, mai multă frică, dar faptul că nu puteai să ieși din țară, iar cei care reușeau plecau de tot, era destul de rău. Noi, sportivii, mai ieșeam când mergeam la competiții și nu puteam să ne plângem. Dacă aveam nevoie de o casă primeam aprobare, dacă doream o mașină, la fel. Acum situația este altfel, câștigi bani și poți să-ți cumperi ce vrei. Avem democrație și cred că ne-ar mai trebui puțină ordine și disciplină. Până la urmă, dacă ne uităm la alte țări, la nemți de exemplu. Ei reprezintă un model pentru noi. Nu au ajuns ei atât de corecți și de cinstiți fără să știe de frică. În momentul în care bagi mâna în buzunar începi să te gândești dacă fac bine sau nu. Probabil că așa ar trebui să fie și la noi. Să fie legile drastice, să nu se circule haotic și să știm și noi puțin de frică.
