Ca orice muritor căruia i se împuținează nisipul din clepsidră (ce greu îmi e să recunosc asta!), simt și eu dureros de zilnic cum se apropie momentul final. Mă înțeapă uneori în stânga și mă trezesc întrebându-mă: ăsta o fi semnalul pentru madam cu coasa? Conduc mașina și privesc pe contrasens, încercând să ghicesc o eventuală mașină, aportoare a sunetului de gong. Mă culc noaptea, gândindu-mă că dimineața poate n-o voi mai trece în catastif.
Ca să mențin suspansul, refuz să-mi fac analizele medicale, gândindu-mă că, în caz că-n mine sălășluiește vreo incurabilă, mai bine să nu știu de existența ei.
Mă văd apoi zăcând cu vată-n nas pe năsălie și mă mai văd încruntându-mă, de pe lumea cealaltă, citind anunțurile, scrise cu stupidă fățărnicie, pe pagina îndoliată de ziar. Îi aud aievea și pe popi, lălăind cu sictir profesional, în timp ce regret a mia oară că n-are orașul ăsta un crematoriu cât de cât, care ar simplifica enorm lucrurile. Iar după aia…. După aia, sper și eu, aidoma lui Jorge Luis Borges, să nu mai urmeze nimic. Și, tot aidoma lui Borges, îmi spun că, dac-o urma la rând altă viață, o s-o accept cum am acceptat-o pe asta, mai rea neavând cum să fie. Și dacă, totuși, o fi mai rea? Și dacă o fi mai bună?
Spaima mea privind împuținarea timpului personal e omniprezentă. De la Dinu Patriciu, Ion Țiriac și Sorin Ovidiu Vântu până la ultimul zdrențăros care-și face veacul în canalul de colo, cu toții o împărtășesc. Cu deosebire că primii țin să-și lege la încheietura mâinii ceasuri infernal de scumpe: ba un „Vacheron Constantin” de 47.144 de euro, ba un „Patek Philippe” de 73.299 sau un „Audemars Piguet” de 52.310, toate etalând snobismul de a privi curgerea secundelor, minutelor și orelor pe ecrane din aur bătute în giuvaeruri. 47.144, 52.310, 73.299… Cât bănet, Doamne sfinte! Să porți, legată de mâna stângă, valoarea unui apartament, cu termopane cu tot!
Cu siguranță că marele regret al românilor posesori de ceasuri cât apartamentul e că timpul se arată rece la contul lor bancar.
Timpul nu umblă cu pile, cu intervenții și nepotisme: el e cel mai mare democrat, e unul pentru toți. Și bobul modest din nisipul clepsidrei, și limba de nestemată bat aceeași clipă, unică pentru tot norodul. Oricât de înzăuată în aur ar fi secunda unui ceas de 47.144 de euro, ea nu diferă de secunda unui amărât care câștigă 47.144 de euro în două decenii de viață. Nici măcar de secunda unui boschetar nu diferă cu nimic.
Așa încât, dacă dă Domnul și pe lumea cealaltă o să-i întâlnesc pe Vântu, Patriciu și Țiriac, voi fi foarte satisfăcut să le spun toate cele de mai sus.
