Oare se poate?

Ei, acu’, că ați citit titlul, probabil vă așteptați să mă lansez într-un șir de speculații și de calcule referitoare la parcursul de mare excepție și virtuozitate al naționalei României în ultimele două meciuri (din competiția care încă nu știu cum se numește și la ce folosește) și care să se finalizeze cu o calificare undeva, pentru ceva. Vă mărturisesc că mi se rupe fix în paișpe de aceste ultime două meciuri și de rezultatele lor, singurul lucru care mă interesează fiind să-l văd pe Ianis în teren (eventual mai mult de 10 – 15 minute, la urmă, cum cred în acest moment că va fi utilizat) și să-l mai văd pe Moș Săpunaru cum se bate cu Moș Moți în gafe, cu entuziasmul declanșat de lipsa lui Tamaș care cu siguranță că i-ar fi surclasat la acest capitol pe ambii. Nu, dragi suferinzi de fotbal, titlul este întrebarea retorică referitoare la semifinalele de azi din două sporturi al naibii de frumoase, tenis și snooker, în care marii mei favoriți, artiștii Ronnie O’Sullivan și Roger Federer, vor susține două recitaluri. Când scriu eu această rubrică, Roger este deja calificat, în timp ce Ronnie mai are de disputat un sfert de finală, vineri seara, contra numitului David Gilbert, pe care ar trebui să-l bată la zero. Chestia foarte interesantă e că Ronnie se afla spre capătul unui parcurs care durează deja de două săptămâni, la finele precedentei adjudecându-și un trofeu numit parcă special pentru el „Champion of Champions”. Iar un Ronnie cu un parcurs de durată, constant excepțional, n-am văzut de ceva vreme. Cât privește evoluția lui Roger, aproape că nu m-a mai mirat să-l văd pierzând ca o maimuță în fața unui Nishikori care juca foarte prost și care nici el nu pricepea ce-i peste fileu, iar în următoarele două meciuri să măture efectiv sala cu nefericiții ăia doi. De aici, concluzia mea, sper, corectă: e rândul lui Roger să câștige Masters-ul, fiindcă e într-o formă nebună, și al lui Ronnie să câștige Irish Open, fiindcă… tot așa! Zău că se poate.