Oamenii se roagă de când lumea

Despre rugăciune se poate spune, ca și despre monahism, că nu este exclusiv apanajul creștinismului, ci a apărut din timpuri imemoriale, fiindcă, într-un fel sau altul, s-au rugat și se roagă toți oamenii. În aproape toate religiile lumii, rugăciunea a avut și are un sens sacru de dialog al omului cu divinitatea. În concepția lui Evagrie Monahul, rugăciunea este ridicarea minții și a voii către Dumnezeu, este vorbirea sau dialogul cu Dumnezeu. Ea mai poate fi numită și un fel de audiență divină. De aceea, când ne prezentăm înaintea Sa, să nu o facem oricum. Rugăciunea nu însemnă doar realizarea intenției bune de a ne ruga, ci trebuie să strigăm din inimă către Dumnezeu, așa cum făcea profetul Moise, despre care se spune că nu i se vedeau nici buzele mișcându-se la rugăciune și Dumnezeu i-a zis: „ce tot strigi așa către Mine pentru poporul acesta?”. Ori să strigăm ca și regele David care, mustrat de cuget pentru grelele păcate săvârșite, striga neîncetat: „Zidește în mine o (altă) inimă curată… Doamne!”.
Rugăciunea nu încape în același loc cu păcatul
Pentru a ne ruga cum trebuie să ne raportăm mereu la cuvintele apostolului iubirii care zice: „Dacă nu ne osândește inima noastră, avem îndrăzneala la Dumnezeu, și orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui și facem ce este plăcut înaintea Lui” (I Ioan 3, 21-22). Mesajul apostolului ar fi acela că rugăciunea nu încape în același loc cu păcatul.
Regele David, numai după ce s-a pocăit de păcatele lui, a avut curajul să spună: „dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul” (Ps. 66,18), iar Isaia duce și mai departe învățătura când scrie: „Mâna Domnului nu este prea scurtă ca să poată să izbăvească, și nici urechea Lui prea tare ca să nu audă, ci nelegiuirile voastre pun zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru, păcatele voastre vă ascund fața Lui” ( Is. 59,2).
O altă condiție a primirii cererilor noastre este să nu judecăm pe alții nici când ne rugăm, asemenea fariseului din pilda Domnului, ci să avem mereu în minte ideea că cu cât cineva vrea să-L imite pe Hristos, cu atât va judeca mai puțin sau deloc pe alții. O rugăciune a Sf. Efrem Sirul zice: „Doamne dă-mi să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe aproapele meu!”.
Cât, cum și de ce trebuie să se roage preoții și episcopii
Cine trebuie să se roage? Evident că tot omul credincios are această chemare, fiindcă Domnul ne-a spus tuturor să ne rugăm neîncetat, iar dacă nu putem neîncetat, măcar s-o facem cât mai des posibil. Mai mult decât toată lumea, însă, trebuie să se roage conducătorii spirituali ai Bisericii, în primul rând episcopii care-l au ca model pe arhiereul Vechiului Testament Samuel, care și după ce nu a mai activat ca judecător zicea: „Eu nu îmi voi îngădui să fac înaintea Domnului păcatul de a înceta să mă rog pentru voi” ( I Regi 12, 23). Prin urmare, pentru un lider spiritual, a înceta să se roage este un păcat, iar rugăciunea trebuie privită ca obligație și nu ca o opțiune.
În primul rând, episcopii și preoții trebuie să se roage neîncetat pentru cei peste care au fost puși să-i conducă și să nu se roage doar atunci când sunt solicitați ori numai când sunt plătiți sau, și mai grav, doar în funcție de cât sunt plătiți, și nici să nu se uite la poziția socială a celui pentru care trebuie să se roage.
Primul folos al rugăciunii este sporirea credinței, a iubirii pentru aproapele și a smereniei, virtuți fără de care nimeni nu poate fi un autentic Păstor după inima lui Dumnezeu, ci cel mult un mercenar. O mare ispită pentru conducătorii spirituali, când se roagă în public, este aceea de a încerca să fie pe placul celor prezenți la rugăciune, și în acest scop de multe ori unii își mlădiază glasul ori se străduiesc din răsputeri să-și etaleze calitățile muzicale ca să gâdile simțul artistic al ascultătorilor și în felul acesta rugăciunea devine un fel de spectacol ieftin, dar gustat în mod deosebit de demoni. Dacă vrei să te rogi cu adevărat, roagă-te ca să fii pe placul lui Dumnezeu. Nu poate fi bucurie mai mare decât a conștientiza că poți dialoga nestingherit cu Dumnezeu în orice vreme, în orice împrejurare și să fii convins că El te ascultă și că, mai devreme sau mai târziu, va răspunde solicitărilor tale.
Dumnezeu, după cum vrea Dumnezeu?
Pentru ce și pentru cine să ne rugăm? În primul rând, să avem în minte cuvintele lui Iisus care cerea mereu să fie preamărit Părintele cel ceresc, iar în al doilea rând, să se facă și cu noi voia lui Dumnezeu. Sunt foarte elocvente cuvintele Fericitului Augustin care se ruga astfel: „Doamne, ajută-mi să împlinesc voia Ta ca și când ar fi voia mea!”. Din păcate, de multe ori, avem tendința de a ne comporta în raport cu Dumnezeu întocmai ca niște copii alintați, care vor ca întotdeauna părinții să le ofere totul și să le împlinească orice moft. Nu de puține ori mai și uităm de Dăruitor. Așa cum spune T. Spidlik care-l citează pe Abraham Lincoln: „Dumnezeu îl ajută întotdeauna pe cel care cere. Dar să nu uităm niciodată că trebuie să ne rugăm pentru a face ceea ce vrea Dumnezeu, iar nu ca Dumnezeu să facă ceea ce vrem noi”.
Dacă privim în jurul nostru observăm că anumite daruri ni le dă Dumnezeu în mod gratuit fără să le cerem, însă pentru altele este nevoie și de rugăciunea noastră ori a semenilor noștri care pot fi mai aproape de El, printr-un spor de credință ori sunt mai dispuși de a se ruga. Dacă unele daruri le-am primit din oficiu, se înțelege că pentru acelea nu ne mai rugăm, ci cel mult se cuvine să-I mulțumim.
Prioritatea: Mântuirea
Cum Hristos a spus să căutăm mai întâi împărăția cerurilor înseamnă că prioritară rămâne cererea de a ne mântui sufletul. Evangheliile ne relatează adesea de rugăciunile unora pentru alții, în special ale mamelor pentru copii, unele dintre acestea fiind îndeplinite pe loc deoarece erau expresia iubirii pentru aproapele și erau și necesare, altele nefiind îndeplinite deoarece nu erau conforme cu voia Domnului (vezi cererea mamei fiilor lui Zevedeu!).
Din prezentarea întâmplării relatate în fragmentul evanghelic de mai sus conchidem că Dumnezeu îngăduie să vină încercări asupra noastră, ca furtuna peste Apostoli, pe lac, pentru a alerga cât mai grabnic la Dumnezeu după cum zice psalmistul: „Cheamă-mă pe Mine în ziua necazului tău și te voi scoate din el și Mă vei preaslăvi” (Ps. 49,16).
(pr. prof. univ. dr. Petre SEMEN)