Pe 1 octombrie 2018, Sofia Vicoveanca a împlinit 59 de ani de când, așa cum îi place să spună, slujește cântecul popular. În toată această perioadă, Sofia Vicoveanca a imprimat peste 50 de discuri personale sau în colaborare, casete audio, CD-uri și DVD-uri. A publicat trei volume de versuri – ”Dureri ascunse” (1996), ”Cu inima-n palme” (2004) și ”Taine în adânc păstrate” (2009), a jucat în opt filme de lung metraj și cinci de scurt metraj.
Ca o recunoaștere a activității sale în slujba muzicii populare românești, Sofiei Vicoveanca i-au fost decernate mai multe distincții, cum ar fi: „Meritul Cultural” clasa a IV-a (1973); Medalia „Tudor Vladimirescu” cl. I (1975); Medalia „Meritul Cultural” cl. I (1976); Crucea Națională „Serviciul Credincios” clasa a III-a (2002); Ordinul Național „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer (2004) etc. Sofia Vicoveanca a făcut cunoscută zona Bucovinei prin cântecele sale încărcate de emoții și stări ale țăranului bucovinean.
La 7 ani, cosea pentru bani
Sofia Vicoveanca s-a născut pe 23 septembrie 1941, în comuna Toporăuți (Toporuica de astăzi), localitate aflată în apropiere de orașul Cernăuți (Ucraina). A fost unul dintre cei patru copii ai familiei de negustori Gheorghe și Veronica Fusa. O familie înstărită, care avea o prăvălie și o gospodărie cu toate cele necesare, inclusiv vite și cai. Viața familiei sale s-a schimbat, însă, radical, în 1944, moment pe care l-a rememorat pentru noi, acum ceva timp, mătușa artistei, Elisaveta Fusa: „În 1944, era într-o noapte, pe 23 martie, pe la ora 3 a venit cineva și ne-a zis «care vrea să plece în Camina, după Cernăuți, să plece acum, că acolo vă așteaptă convoiul care vă duce în țară, în România, că vin rușii». Sofia avea pe atunci 3 ani, era micuță. Ne-am urcat în căruță, aveam un cal tare frumos. L-am întrebat pe tata socru ce luăm. «Toporul, ceaunul, ceva de mâncat, un sac de făină și am plecat». Era trei noaptea și nu am putut lua prea multe. Am lăsat acolo vaca și toate celelalte animale. Pe Sofia am dus-o în brațe atunci, când avea 3 ani și fugeam de ruși. Până la Vicovu de Sus am făcut o săptămână. Am venit tot plângând. Apoi, ne-am stabilit în Vicovu de Jos, împreună cu Sofia”.
Când Sofia Vicoveanca s-a stabilit în România, tatăl ei era prizonier la ruși, iar la noua casă, el s-a întors afectat de anii petrecuți în lagărele sovietice. De altfel, Sofia Vicoveanca își amintește: „Nu puteam să cânt prea mult acasă, pentru că tata a venit cu încărcătură din prizonierat… Era cu nervii la pământ, voia liniște, era apăsat și de griji, pentru că ceea ce am pierdut noi în Bucovina nu s-a mai recuperat. Nu s-a recuperat nici acum, după atâția ani, și nici nu am ajuns atunci la nivelul pe care îl aveam înainte. Tata nu a fumat, nu a băut, era un muncitor… Sunt mândră că am avut așa un tată. Știți cum era? Nu-i păsa. Putea să curgă, dincolo de gardul lui, lapte și miere. Nu-i păsa. Dar dacă îi atingeai cât e negrul sub unghie din munca lui, devenea fiară. Ceea ce este forte normal. Trăia prin munca lui, își respecta munca și pe cel care muncea”.
Din respect pentru tatăl ei, Sofia Vicoveanca nu cânta acasă și, după cum ne-a povestit, „pot spune că nu m-am descoperit acasă, pentru că nu puteam cânta acasă. Copilă fiind, eram necăjită, foarte necăjită. Mama m-a învățat să cos, de mică. Chiar la 7 ani coseam pe bani. Am învățat meșteșugul torsului, al țesutului, făceam covoare… Când era timpul prașilei, vara, mergeam la prășit, pe bani. Și atunci, în acele momente, în care lucram, cântam. Și dădeam drumul glasului. Cred că așa s-a întâmplat. Dar alții m-au atenționat că eu cânt. Iar mătușa Saveta a fost cea care a hotărât. Ea mi-a spus: «Tu trebuie să pleci. Tu trebuie să te duci de acasă». Eram copilă, cu ea am fost încoace și încolo și m-a testat pe la diverși profesori să vadă dacă am auz muzical, dacă am ritm… Mă rog, am plecat de acasă”.
De la Topitoria de in, pe scena Ansamblului „Ciprian Porumbescu”
Începuturile carierei muzicale nu au fost tocmai ușoare. Nu a primit nimic de-a gata, a trebuit să muncească pentru fiecare pas al carierei: „La Ansamblu, la audiție, acum 59 de ani, am fost dusă de o altă mătușă, Severica, de aici, din Suceava, care m-a preluat și m-a ocrotit. Ei au aflat că am cântece noi. M-au înregistrat, dar nu au mai apărut acele piese. Le-am și uitat, nici eu nu am mai scos pe piață acele cântece. Mi-au spus că nu au locuri, că mai ținem legătura, că nu știu ce. Odată plecată din sat, nu mă mai puteam întoarce, pentru că însemna rușine pentru familie. A pleca din sat nu însemna neapărat să faci prostii, dar dacă ai plecat, dusă ești. Părinții mei erau necăjiți, apăruseră frații mici, iar eu am fost nevoită să mă angajez undeva. Mi s-au oferit diverse posturi, în comerț. Mi-a fost frică să lucrez cu bani, deși oamenii erau atunci mai blajini, mai buni. Dar tot mi-era frică. Și atunci am ajuns la Topitoria de in. Mie îmi place să muncesc, mi-a plăcut munca. Știu că munca aduce bogăție, aduce împlinire și cu cât îmbătrânesc cu atât îmi dau seama că munca este foarte bună și utilă, și foarte multă fericire poate aduce omului. La Topitoria de in am stat câteva luni numai, pentru că în toamna lui ’59, am dat concurs la Ansamblu (n.r. Ansamblul „Ciprian Porumbescu”) și am intrat la cor. Eram, deci, coristă”.
Următorul pas, spre poziția de solistă, a venit firesc, după cum își amintește Sofia Vicoveanca: „După un an de zile de activitate, s-a făcut acel bilanț, o trecere în revistă, la sfârșit de stagiune, fiecare ce a făcut, dacă este conform nivelului cerut. Fiecare dintre noi ne-am pregătit câte o piesă, pentru că era o criză foarte mare de soliști vocali. Și eu tremuram, tot timpul aveam emoții, îmi «plângeau» palmele… Am pregătit un cântec popular, iar colegii mei din cor pregătiseră arii din opere, lieduri, cântece mai pretențioase. Eu am venit cu un cântec popular și îmi aduc aminte că șef de comisie era maestrul Dinu Stelian. Și îmi aduc aminte că eram pe la strofa a doua sau a treia, avea patru strofe cântecul, când maestrul a sărit în sus și a spus «Iată solista, uite solista! Ce mai căutați, ce vă mai trebuie?». Eu nu știam ce se întâmplă. Mi-a cerut să mai cânt o dată piesa. Nu știam unde am greșit, nu înțelegeam. Mi-era străin ceea ce spunea el, pentru că intrasem în cor și mă liniștisem, nu voiam să mai fiu solistă. Mă foloseau atunci, cântam în cor, fără salariu uneori. Nu s-a mai pus problema să fiu solistă”.
Din acea perioadă datează și numele ei de scenă, Vicoveanca, nume luat din dragoste pentru satul copilăriei.
„Eu cred că acolo a început cântecul meu, în Basarabia”
Sofia Vicoveanca s-a făcut remarcată, chiar de la început, prin faptul că ieșea din tiparul cântăreților de muzică populară din acea vreme. Era altfel. Și își amintește cu nostalgie începuturile: „Am pornit, chiar de la început, cu cântece pe care nu le-am luat de la nimeni. Știam eu de pe la țară. Nu erau, pe atunci, interpreți din zona aceasta, așa că am venit cu o noutate. Tot timpul m-am ferit să copiez, nu știu de ce, așa am fost croită, probabil. Și aici a fost ineditul. Mi-am croit cărarea mea. Bună, rea, asta sunt. Și am adus numai noutăți. Poate fi acesta și un sfat pentru tinerii care pornesc în viață. Sigur că succesul poate fi imediat, când pornești pe drumul bătut deja de cineva, de un solist. Dar, niciodată nu vei cânta mai bine decât acela. Pe când eu, dacă îmi aduc propriile cântece, îmi creez un stil. Iar asta este cu totul altceva”. De fapt, sloganul Sofiei Vicoveanca este, după cum ne-a mărturisit, „Nimeni ca mine, dar nici eu ca alții”.
În 1971, viața și cariera Sofiei Vicoveanca aveau să se schimbe, din nou, radical, de data asta în urma unui eveniment extrem de fericit în viața artistei, și anume nașterea fiului ei, Vlad. „Nu am să uit niciodată bucuria pe care am simțit-o când am știut că voi fi mamă”, ne-a mărturisit artista, care ne-a explicat cum i-a influențat cariera nașterea fiului ei: „La venirea pruncului meu pe lume, mi-a coborât glasul cu o terță. Aceasta înseamnă foarte mult în muzică. Mi-a coborât glasul și iată-mă cu acest glas foarte grav. Nu mai am unde coborî”.
La 17 ani de la acest fericit eveniment, Sofia Vicoveanca era, de mult, o artistă consacrată. Și totuși, în mod surprinzător, ea ne-a spus: „Eu cred că acolo a început cântecul meu, în Basarabia. În 1988, în septembrie, când începea să dea rugina în frunze și să pălească pe poale codrii, acolo, în amarul lor, eu i-am înțeles, pentru că drama lor a fost și drama mea, a familiei mele, pentru că am fost nevoiți să plecăm, să părăsim locurile acelea. Pe undeva, e parcă drama Vitoriei Lipan, așa semăna amarul. Era în perioada în care era Gorbaciov, și lăsase fereastră deschisă spre lume. Primirea a fost atunci deosebită, nu credeam. Au fost cinci zile, cu două concerte pe zi, într-o sală imensă, a Palatului, cu 4.000-5.000 de locuri. Mereu a fost plină, dar mulți au fost de două sau chiar trei ori. Bine, eu am avut și grijă, am adus și «Balada lui Ștefan», am mers și cu urătură, cu «Plugușorul», cu o doină, «Blestem». Am avut și un costum deosebit, foarte vechi, chiar o cămașă care mi se destrăma, era foarte veche. Aș spune că acolo a fost apogeul meu”.
„Doamne, dă-mi atât cât trebuie, nu-mi da mai mult, ca nu cumva să te uit”
Sofia Vicoveanca a încercat, în toată cariera ei, să păstreze autenticitatea portului, a cântecului și a tradițiilor bucovinene. Dar nu e un lucru simplu, iar artista ne-a explicat de ce: „Știți cum, toată lumea se împiedică în acest cuvânt, «autentic». Autentic nu însemnă să porți neapărat opinci și cămașă cusută în casă și catrință. Ci pornește din interior, din adânc. Tu trebuie să convingi că este adevărat. În primul rând trebuie să crezi tu. După mers se vede omul, după cum privește. Nu-i totul să te îmbraci și să-ți pui cenușă în cap să ești autentic. Nu. Interiorul contează. Iar lipsa lui trădează”.
Iar noul pe care l-a adus mereu în muzica populară poate fi explicat și prin aceea că Sofia Vicoveanca a știut mereu să caute, să privească, să asculte: „Este mare lucru să știi să privești și să auzi. Este una dintre marile calități pe care ți le poate da Dumnezeu. Să vezi cum apare primul mugur, prima floare cum înflorește, primul tril al unei păsări, primăvara. Și chiar strigătul celui care nu are, când îi este foame și poți să-l ajuți. Și acesta este mare lucru. Pentru că este o vorbă: «Doamne, dă-mi atât cât trebuie, nu-mi da mai mult, ca nu cumva să te uit». Mi-a fost mereu frică de monotonie, de ridicol, m-am ferit mereu să nu devină o monotonie în sensul de ritm de strigătură pe același calapod. Mi-a plăcut mereu varietatea și, fie iertat bărbat-meu, spunea, vorbind despre cântecele de joc, «să te văd eu cum ai să mai joci, că ai tot jucat în toate felurile». E mare lucru să ai grijă și cum îți alcătuiești repertoriul, să cânți ceea ce ți se potrivește, nu orice. Atâtea lucruri, din nimicuri se formează…”
Și a mai știut Sofia Vicoveanca să-și respecte mereu publicul: „Eu am un carnet, de o viață de cântec, în care îmi notez unde am fost, cum am fost îmbrăcată, ce am cântat. Și am căutat, nu mai repede de un an, să revin în acel loc. Și am aruncat măcar încă o băsmăluță, pentru că, să știți, oamenii țin minte, mai ales la țară. Și măcar o piesă, două, în plus față de ce am cântat, dacă nu schimbam complet. Noi, în lumea cântecului, ne naștem cu o neliniște și cred că o să murim tot așa, căutând și tot neliniștiți. Pentru că a avea păreri bune despre tine este o mare durere. Decât să am păreri bune despre mine, mai bine lasă-mă Doamne așa, în încâlceala mea de nu-mi găsesc locul și nemulțumire de mine. Eu, vizavi de mine, sunt foarte exigentă”.
Am întrebat-o pe Sofia Vicoveanca ce sfaturi ar da tinerilor, iar răspunsul ei a fost, din nou, unul surprinzător: „Tineretul nu cred că vrea să fie sfătuit. Asta am simțit eu și, ca atare, nu dau sfaturi, pentru că eu mai am încă nevoie de sfaturi. Eu sunt în căutare de lucruri noi și deosebite. Prin urmare, am refuzat și refuz să fac parte din comisii. Cel care intră într-o competiție speră să-și întindă aripile, să zboare. Îmi permit eu să-i tai aripile, când darul este dat de la Dumnezeu? Cum pot eu să judec un dar dat de Dumnezeu? Nu pot. Fiecare se agață de o fărâmă…”
