O tragedie

Desfășurarea spectacolului rizibil în care s-au cufundat mai marii țării, angajați până la pierderea uzului rațiunii în războiul dintre palate, pare a aduce în actualitate o prevedere din vechea legislație a oștirii române: când conducerea armatei o ia razna, comanda va fi preluată de cel sau cei rămași cu mintea limpede. Dar degeaba sperăm în apariția salvatorului nației, călărind un cal alb și vestind restaurarea domniei rațiunii, democrației reale și bunului simț: ne uităm în dreapta, ne uităm în stânga – nimic, toți, o apă și-un pământ. Istoria României are înscrise în file (prea puțin cercetate) astfel de spectaculoase, disperate, discutabile și uitate tentative de „salvare națională”, care și-au avut eroii lor. Cu toții sfârșind tragic: de la Horea la Vladimirescu, de la Zelea Codreanu la Ion Antonescu. În urmă cu 90 de ani, un astfel de episod a avut parte de un crunt final. Cine să și-l mai amintească? Nu spunea N. Carandino că nimeni nu „se mai gândește la onoarea și dreptatea morților, într-un timp în care gloria încununează pe cei ce știu să bată mingea?” (citat apud B. Berceanu, „Diversiunea colonelului Al. D. Sturdza…”) Acum 9 decenii, în marginea satului cu nume predestinat – Gropile – avea loc execuția colonelului Crăinicianu, după un ritual de-a dreptul barbar: în timp ce condamnatul era degradat și legat la stâlp în prezența regimentului ce-l comandase, fanfara militară intona un imn funebru. După ce gloanțele i-au sfărâmat colonelului țeasta, muzica a-ntors-o
pe sârbe. Au urmat marșuri, oștenii defilând în pas de front pe lângă cadavrul fostului lor comandant. Era ultimul un act al unei mari trădări – spun documentele vremii. Istoricii de azi au și ceva îndoieli, fiindcă depinde cum sunt privite lucrurile. În fapt: doi colonei ai armatei române au trecut la inamicul austro-ungar în toiul primului război mondial, intenționând să tragă și trupa după ei. Nu erau fitecine: Al. Sturdza provenea dintr-o familie care a dat doi domni ai Țării Moldovei și era fiul liderului Partidului Național-Liberal D.A. Sturdza, prim ministru și președinte al Academiei. Colonelul era căsătorit cu fiica lui P.P. Carp, președintele conservatorilor. Celălalt personaj, Crăinicianu, și el colonel, era fiul unui general academician căsătorit cu fiica mareșalului Prezan. Lume bună! Amândoi erau filo-germani și, logic, anti-ruși. Ambii credeau că angajarea României împotriva puterilor centrale e-o tragedia națională și s-au erijat în salvatorii patriei. Dar ce cale au ales, deși păreau a avea o luciditate politică demnă de invidiat! Dacă opinia lor privind reîntregirea țării este mai mult decât amendabilă (cedăm Ardealul, fiindcă românii de acolo au rezistat 1000 de ani și-or să mai reziste, dar recucerim Basarabia, aflată în curs de totală rusificare) situația social-politică a României o descriau în fraze ce par scrise azi: „Națiunea română nu simte într-un suflet și nu gândește într-un gând. Între diversele clase ale românilor este o adâncă prăpastie. De-o parte și de alta a ei nu ne înțelegem, nu ne iubim, nu lucrăm (…) fiecare, mic și mare, se interesează doar de sine însuși. Cine va voi să schimbe această stare de lucruri, numai acela poate fi numit patriot și poate avea drept la recunoștință publică” – afirma Crăinicianu (apud aceeași sursă). Recunoștința nației i-a prezentat-o solemn plutonul de execuție. Sturdza, și el condamnat la moarte, și-a salvat viața refugiindu-se în Germania. Sigur că actul lor, la vreme de război, oricât i s-ar încerca justificarea prin considerente de ordin social, ori legate de restabilirea unității nației, nu poate fi calificat altfel decât înaltă și reprobabilă trădare. Dar – totdeauna există un dar! – să ne gândim cum ar fi fost priviți cei doi dacă învingeau nemții. Și Sturdza, și Crăinicianu, ar fi fost considerați eroi – vezi cazul aproape similar De Gaulle.
Istoria o scriu învingătorii.