Am văzut recent un film artistic anglo-francez din 2000, cu Johnny Depp în rolul unui țigan care se ocupa de cai. Îi creștea, nu îi fura, fiindcă era un țigan foarte-foarte cinstit, potrivit și ca ministru al justiției. Din păcate, nu avea bani să-și plătească studiile universitare, consolându-se cu caii.
„The man who cried” se cheamă filmul. Acțiunea se petrece în Parisul de dinainte de ocupația nazistă, iar de țiganul Depp se îndrăgostește o evreică englezoaică. Tare neverosimil, nene, dar chestia asta trebuie privită mai mult ca un simbol, fiindcă evreii și țiganii erau deopotrivă ținte ale nazismului.
Filmul m-a indignat, prin câteva scene de-ale sale. La un moment dat, englezoaica se suie pe bicicletă și îl urmărește prin Paris pe Depp, care se afla în șaua unui cal. Și tot dând din pedale, ajunge la reședința șatrei. Unde îi place foarte mult, totul fiind foarte idilic. Țigăncile o simpatizează pe englezoaică, țiganii la fel. Așa de bine socializează, că la un moment dat staff-ul șatrei se apucă de cântat.
Și-acuma, să nu-ți crezi urechilor. Țiganii cântă pe românește, un cântec năuc despre răscoala de la 1907. Cântă pe românește, sugerând că româna – minunata noastră limbă – este graiul țiganilor. Aici s-a ajuns, de când cu încăpățânarea de a le spune țiganilor romi, în loc să le zicem țigani. Pentru tot restul lumii, România este patria țiganilor.
Ceea ce mă miră este că frecătorii noștri de mentă oficială, de pe crăcile înalte ale statului, nu au luat poziție față de mistificarea din acest film. Nu au trimis măcar o scrisoare regizoarei Sally Potter, zicându-i „hei, madam, de ce ești groasă de obraz, mai documentează-te înainte de a făta cu mintea enormități!?”
Filmul a avut un buget considerabil, de 1.800.000 de dolari. Din atâta bănet, nu s-a putut rupe 1000 de dolari, ca să se întrebe un specialist ce limbă vorbesc țiganii.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
