,,Toată viața noastră morală începe aici: între fiul risipitor și fratele lui. Ne pierdem și ne căim, sau ne păstrăm și ne împietrim inima. E rău să nu asculți, dar e la fel de rău să știi să asculți și să ții minte.” (Constantin Noica, Jurnal de idei)
Lecturasem zilele recente două capodopere fundamentale ale literaturii grecești, Odiseea de Homer și Oedip rege de Sofocle prin care se cristalizează o imagine asupra valorilor, tipologiilor umane și asupra relației omului cu destinul și divinitatea. Dacă Odiseea propune o călătorie a cunoașterii, a transformării și a întoarcerii, prin Oedip rege se sondează dimensiunea tragicului și a păcatului moștenit. În ambele opere, omul este confruntat cu anumite constrângeri. Modul în care reacționează cei doi eroi relevă două filosofii de viață opuse.
Întoarcerea lui Ulise după 10 ani de război și 10 ani de călătorie este povestită în 24 de cânturi și comprimă ultimele două luni ale periplului său, iar povestirile stau sub semnul retrospectivului.
Tema aparentă a călătoriei lui Ulise o reprezintă criza de inițierea în tainele lumii și ale cunoașterii. Tema tragediei lui Oedip este urmată de problema destinului și a responsabilității personale. Drumul lui Ulise (Odiseus) prezintă mai multe fațete, fapt care atrage necesitatea unor metamorfozări în trepte pentru atingerea desăvârșirii. Obstacolele depășite de Ulise sunt tot atâtea lecții de cunoaștere prin care el ajunge să se reconstruiască pe sine, pe cand însoțitorii lui se pierd pe parcurs. Conștiința confruntată cu limita nu le provoacă revoltă, ci o alegere a destinului. Ulise îndeplinește o condiție duală: există un Ulise narativ cel care povestește călătoriile și aventurile sale și apoi există un Ulise care le face pe toate, trăindu-și asfel viața odată cu fiecare aventură.
Atât în ”Odiseea”, cât și în ”Oedip rege” este încălcată legea ospeției, aspect care atrage după după sine pedeapsa zeilor. Laios, tatăl lui Oedip, se face vinovat față de Pelops care îl primise în casa lui, fiind exilat din Teba.Îi răpește fiul, pe Chrisipos. Ulise, la rândul său, este vinovat de încălcarea acestei legi împreună cu tovarășii săi. Când Ulise se întoarce în Itaca, povestirile se sfârșesc, timpul verbal se schimbă și povestea se încheie. Destinul lui Ulise ajunsese la momentul la care trebuia să ajungă. Cu privire la tragedia ”Oedip rege”, când protagonistul află adevărul și își împlinește destinul, povestea se sfârșește cu
marea sa dramă. El își vede destinul cu propriii ochi și alege să continue să-și trăiască viața în orbire, sub imperiul culpabilității care îl va măcina permanent. Divinitatea neîncoronată, destinul ”Moira” pune condiția umană față în față cu lipsa de măsură, adică cu ”hybris-ul”.
Tragediile grecești clasice reprezintă veritabile lecții de morală pentru lectori de-a lungul a sute de ani.
”Orbirea este reprezentarea tragică pe care o alege Sofocle pentru incapacitatea omului interior de a poseda adevărul” (Mariana Boca). Pe tot parcursul operei, Oedip este dominat de mândrie și ia decizii pripite (îl acuză pe Tiresias care, în viziunea lui, schimbase adevărul). Se dovedește că este însetat de adevăr și că încearcă permanent să-l afle pentru binele cetății sale, nebănuind rolul nefast pe care îl joacă tocmai el. Situația va duce treptat la pedepsirea ucigașului, Oedip autopedepsindu-se.
În baza asemănărilor dintre cei doi protagoniști se poate remarca că ambii sunt lideri, bărbați cu firi puternice și așa-zis stăpâni pe propria persoană, dar se lasă dominați de mândrie. Ulise își atrage astfel mânia zeului Poseidon, iar Oedip își atrage blestemul (spus chiar de sine) ca ucigașul regelui Laios să fie urmărit de păcatul săvârșit și niciun locuitor să nu-l adăpostească pe motiv că „-i o rușine pentru noi” fiind convins că el este nevinovat.
Astfel, din descoperire în descoperire, Oedip se prăbușește ”în prăpastia crudului adevăr”. Personajul denotă adâncime spirituală. Da, este în mâna sorții, însă vina sa este una moștenită. Chiar în aceste condiții el își acceptă soarta, iar destinul necruțător se împlinește indiferent de dorințele omului și de acțiunile sale. Piesa este o tragedie a demnității umane și una a tragediei cunoașterii. Prin orbire autoprovocată, el își deschide ochii în interior, reușind să privească în adâncimea oglinzii sufletului său. Suportă starea de catharsis ca să se prăbușească în sine. Pentru că păcatul moștenit se transformă în blestem, prin destinul său el devine un arhetip cultural, o paradigmă pentru înălțările și căderile omului.
O concluzie care s-ar putea desprinde este că orice om ajuns la apogeul măririi nu trebuie invidiat, căci oricând poate decădea.
Astfel, literatura greacă a dus la nașterea literaturii latine, cultura greacă înglobând întreaga spiritualitate a europenilor prin mijloacele și formele ei artistice.
