Am văzut toate meciurile lui Al Hilal, inclusiv cel de alaltăseară, primul fără Olăroiu pe bancă, dar înlocuit de fiul lui Rică și de ex-suceveanul Pană pe o bancă tehnică pe care oricât aș privi-o nu-mi iese din cap ideea că e făcută din fier înroșit, fie din sârmă ghimpată. Se vede pe ei, antrenori și jucători deopotrivă, că sunt sub o presiune care nu se mai termină și care, aparent, nu vine de nicăieri. Sau vine de peste tot, cine știe?, poate Dumnezeu, poate Allah. Dacă ați fost atenți, la un moment dat, în timp ce faza curgea în careul lui Al Hilal, portarul ălorlalți s-a pus în genunchi și se ruga de mama focului, bătând mătăniile regulamentare. Cu siguranță că la sfârșitul partidei a primi o primă consistentă de la vreunul din patroni / prinți / ayatollahi / etc. Ideea e că este o lume cu totul altfel decât asta a noastră și ale cărei reguli, oricât ne-am strădui să le învățăm, ne este imposibil. Trebuie să fii născut, crescut și educat acolo pentru a nu comite vreo eroare care să te coste nu doar slujba, ca în cazul lui Olăroiu, ci chiar viața.
Cu puțini ani în urmă, un coleg de-al meu de cancelarie îmi explica într-o recreație de ce americanii vor suferi un eșec total în Irak: fiindcă ei vor să introducă acolo democrația. Lucru care, în plan mental, este de neconceput pentru arabi ei fiind obișnuiți de-a lungul întregii lor istorii, doar cu dictatura. De orice tip, în moț cu cea religioasă. Ceea ce pentru europeanul obișnuit pare doar gestul firesc al unui om enervat dar și transpirat (să te ștergi cu un tricou pe care apoi să-l lepezi – nu să-l arunci!, urmăriți scena cu atenție) pentru ăia constituie un veritabil atentat. În rest, totul pare ca la oameni: echipele au câte 11 jucători, arbitrii sunt echipați regulamentar, pe tabelă se afișează scorul. Dar e ceva în atmosferă care înfricoșează. Toți, jucători, oficiali, arbitri, ba și beduinii ăia din tribune, par speriați de ceva. Iar la non-arabi fenomenul e încă mai pregnant.
Oli nu mi-a fost tare simpatic niciodată. Dar pentru ce i se întâmplă acolo am toată compasiunea. Și a început să-mi fie teamă și pentru Mirel, eliminat alaltăseară absolut degeaba. Sigur că tentația banului arăbesc e mare. Dar parcă nu merită acest veritabil sacrificiu. Cred cu tărie, de când cu aceste întâmplări neverosimile, că tot mai bine e într-o echipă de Liga a II-a scoțiană (cu tot cu whiskey-ul de după meci) decât printre psihopații ăia cu turbane. Hai acasă, Mirele.
