O lecție de viață din Vama Siret: „Șapca tatălui meu”

7 martie 2022, o zi de iarnă târzie, dar în același timp și zi de primăvară sufletească pentru că este prima zi a Postului Mare. În această zi am ajuns în Vama Siret, alături de alți preoți și voluntari, pentru a fi de folos refugiaților veniți din Ucraina. Pentru unii dintre noi era prima dată, pentru alții era încă o zi petrecută acolo în frig, nu pentru că i-a trimis cineva, ci pentru că simțeau că pot fi de ajutor. Am întâlnit preoți, voluntari de toate vârstele, mai ales din zona Siretului, vorbitori de limba ucraineană, care pierdusereră numărul zilelor și nopților petrecute acolo, dar încă plini de entuziasm. Dar nu despre ei vreau să vă povestesc, pentru că ei nu vor laudă, ei fac asta din inimă, văzând suferința, durerea, lacrimile aduse de război. Am văzut multe lacrimi, unele venite din durerea părăsirii țării lor, altele pentru cei dragi care au rămas acolo, altele pentru modul în care au fost primiți în România. Chiar am observat un bărbat mai în vârstă filmând cu telefonul din mașină corturile și voluntarii care se ofereau să ajute de o parte și de alta a drumului, iar cu cealaltă mână își ștergea lacrimile. Sunt multe momente care te marchează dar în același timp îți dau impuls să faci mai mult. Pe la amiază s-a petrecut ceva care a fost cu totul deosebit, impresionant de înduioșător dar și teribil de dureros. Fără acel moment, nu cred că aș fi scris aceste cuvinte.
La un moment dat se apropie de noi o familie, așa ca multe altele, o mamă cu trei copii și încă o persoană mai în vârstă, probabil bunica lor. Așa cum făceam de obicei, încercam să le oferim din cele ce aveam, mâncare, apă, suc, ceai, cafea, dulciuri, jucării, să-i ajutăm cumva, pentru că se citea ușor durerea pe chipul lor. Dintr-odată, unul din copii, o fetiță de vreo 10-11 ani, începe să plângă speriată, să caute ceva în bagaje, se uită în jur disperată. Chemăm repede o voluntară ce știa limba ucraineană să ne ajute să înțelegem ce a pățit, de ce plânge și dacă o putem ajuta în vreun fel. Răspunsul ne-a uluit pe toți: pierduse șapca tatălui ei. Din fericire, un preot o găsește în imediata apropiere și i-o dă fetei iar aceasta o ia și o strânge în brațe. Nici n-a mai fost nevoie de cuvinte, am amuțit toți, ne-am dat seama ce se întâmplă, ochii tuturor ni s-au umplut instantaneu de lacrimi. Era copleșitor, acea fată, nu știm cum o cheamă, nu voia nimic din ce-i ofeream noi, cel mai important pentru ea era șapca tatălui ei rămas în Ucraina să lupte. Ce dramă e în sufletul acestor copii! Mulți dintre ei nu-și vor mai vedea niciodată tatăl. O tânără voluntară, Alexandra, care era de multe zile acolo, spune: părinte, vedeți, pentru astfel de momente sunt aici, pentru asta poți îndura și frig și nesomn. Pare o poveste luată dintr-o carte, dintr-un film, dar nu este așa, e o întâmplare reală trăită acolo, o întâmplare plină de învățăminte pentru toți, pentru copiii noștri, pentru părinți, pentru mame și tați.
Ce trist este pentru un copil să trăiască așa o traumă, să se despartă de tată, să știe că el rămâne acolo pentru a merge la război. Nici nu ne putem închipui cum au fost clipele despărțirii de dincolo de graniță. Ca acea fetiță cred că sunt sute sau mii de copii, poate unii încă nu-și dau seama ce li se întâmplă.
Am plecat de acolo marcat de durerea acelei fetițe și grăbit să ajung la biserică la slujba Canonului Mare. Ajung la ora 17 la biserică și văd că au venit și mulți copii de la școală, ultima oră având Religia și mă bucur să-i văd în număr așa mare. Eram cumva nerăbdător să le vorbesc la sfârșitul slujbei acestor copii despre acea fetiță de vârsta lor, dar pe la jumătatea slujbei au plecat (se terminase programul de școală). Le-am vorbit celor rămași, dar nu era același lucru. Cât de mare nevoie au copiii noștri de astfel de lecții de viață! De atâtea ori își supără părinții, nu-i ascultă, le vorbesc urât, îi mint, nu-i respectă. Poate și acea fetiță mai greșise față de tatăl ei, dar acum sigur regreta, când rămăsese doar cu șapca lui.
Copiilor, tinerilor! Îi aveți lângă voi pe tații voștri, pe mamele voastre, profitați de asta, nu neglijați ceea ce aveți atât de scump lângă voi! Gândiți-vă de două ori înainte de a vă supăra părinții! Atunci când îți spune să mai lași telefonul, calculatorul sau televizorul, când îți spune să mai citești o carte, când te îndeamnă să înveți, când îți cere ajutorul la treburile casei, nu te fă că nu auzi, nu crede că tu știi mai bine ce e bun pentru tine! De ce? Pentru că poate veni timpul să rămâi doar cu o „șapcă”, poate veni timpul să-ți dorești să-ți strângi în brațe tatăl sau mama și să nu-i mai ai.
„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământ” ne învață porunca a V-a a Decalogului.
Veți spune unii, poate, că la noi nu se poate întâmpla asta. Dar cine se gândea că în anul 2022 mai poate avea loc așa un război, cu atâtea victime și atâta distrugere? Nu știm niciodată ce se poate întâmpla, ați văzut cu toții cum s-a schimbat lumea din cauza pandemiei iar acum a războiului.
Suntem în Postul Mare, să ne gândim cu toții la darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu, să prețuim ce avem, să ne cinstim părinții, să-i prețuim, să-i strângem în brațe, să-i iubim. O „șapcă” nu va putea niciodată să suplinească dragostea unui părinte pentru copilul său. Închei cu gândul la acea fetiță și mă rog împreună cu voi la Bunul Dumnezeu ca ea să-și reîntâlnească tatăl, să-l strângă în brațe, nu doar o „șapcă”.
(Pr. Ioan Bujorean, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților)