A lupta cu morile de vânt sau a lupta cu mentalitatea românească este unul și același lucru. Nimic nou, nimic șocant, nimic care să atragă atenția, nimic care să miște, nimic care să doboare munții indiferenței, nimic care să intereseze, nimic care să tulbure conștiințe, nimic care să mustre… la noi, totul este în fond, nimic. Cum nimicuri sunt pentru noi și valorile naționale și personajele culturale (cele într-adevăr culturale, care la 80-90 de ani nu se mai apucă de făcut nudism)…! Nouă ne place epoca nimicului, a indolenței, a nesimțirii (atenție! „nesimțire” nu în sensul de obraznic, ci a nu simți, a fi „ne-simțit”), al mușchiului atent lucrat și etalat cât mai tare, a raderii în cap și al multor altor forme deformate. Nu se mai ascultă cu timpanul și nici nu se mai vede cu ochiul; a murit în ’89 epoca ascultatului pe la uși, a datului în gât și al ochiului umflat de atâta păzire a caprei vecinului!
Toate au murit, iar noi am reînviat… ce-i drept, mult mai leșinați, plictisiți, apatici, fără idealuri, fără scopuri în viață, fără nici o suflare românească în noi… Au murit toate, însă noi am devenit și mai visători: că vor veni americanii (cum au venit și după război), că ne vom îmbogăți la lotto, la bingo sau la caritas, că ne va scoate din mocirlă un x sau y mare președinte din Occident, și ne va gâdila cu înălțătoare cuvinte: „România este o țară minunată, bravo vouă!”. Ce ne mai place să fim scărpinați cu cuvinte aburitoare, spuse din gura unora care și așa nu dau nici două parale pe noi, și care odată ajunși în țara lor, ne-au pus deja etichetă… iar noi, scumpii de noi, rămânem cu bucuria în suflet, și cu golul în stomac. Asta doar dacă aș gândi la modul materialist.
La întrebarea dacă mai avem nevoie de școală e greu să mai găsești un răspuns. Cine mai apreciază școala, de vreme ce termini și nu găsești nimic pe măsura pregătirii tale? Nu sunt băgat în seamă, cu tot cu pregătirea mea; mi se cere numai… experiență. O realitatea cruntă ce blochează vise, și mai mult deschide un nou obicei: facultate pe bandă rulantă. Și, așa cum ne place nouă mersul cu capra, așa ne place și facultatea. Mergem de nevoie mai curând, nu că am avea ce face cu diploma de la urmă, pe care o vom așeza cumințel pe un tapet undeva, sau vom strânge gunoiul pe ea. „Haideți, fraților să mergem, floricele să culegem…” este noul slogan studențesc. Ce carte, ce cursuri, ce seminarii… să facem un pomelnic mai degrabă și să mulțumim celor ce au inventat internetul, de unde putem savura cu multă plăcere prin obiceiul copy-paste (a nu se citi: copil și paste, că nici la progenituri nu ne-am gândit, și nici la mâncare) lucrări de seminar, licență, master, și chiar doctorat. Aș vrea să mă scuze cei conștiincioși, care mai găsesc cumva o oră pentru studiu sau care își pierd timpul și anii tinereții în vreo bibliotecă, lecturând o carte bună. Și, parcă nu ne era de ajuns, că am mai învățat un alt procedeu, ceva mai la îndemâna tuturor, și anume căratul sacoșelelor sau al plicului, în funcție de preferințe și de nevoi. De maculatură suntem plini gârlă, gargară filosofică am tot auzit de ni s-au acrit toate, ce ne mai lipsește? Mai degrabă, las’ că vine iarna, cu omătul cel mare și anul cel nou, ce semne bune are, și mă pregătesc așa conștiincios, cum numai un student silitor știe, de operațiunea ce are ca nume de cod cifra „5”: trag o fugă prin turma de mioare, o aleg pe cea mai mare, care va fi gata de… plecare. Pardon, da’ n-am găsit altă rimă. (va urma)
Alexandru Prelipcean
