Partea a II-a
Apoi, când sfințita sesiune bate la ușă, cel mai bun lucru e să mă pregătesc, nu sufletește, ce-i drept, ci material. Încarc cardul și mă apuc de cărat, după o rețetă numai la noi întâlnită: se cumpără o sacoșă, se ia un cârlan, o oaie sau vreun purceluș după indicațiile de mai sus, și se așează frumos în sacoșică. Pentru ca să aibă un gust mai bun, carnea se lasă peste noapte la macerat, așa direct în sacoșică, și mai apoi, a doua zi, se duce la plimbare, ca să se zvânte, nu de alta.
Precum popa cu icoana, așa și tu cu sacoșica, din ușă în ușă până ajungi la biroul vreunui sfertodoct, cu pretenții de intelectual, ce pufăie din țigară ca Ionel, din poveste, și tot așteaptă sărăcuțul să fie colindat și lăudat.
Odată ajuns la ușa milostivirii, bați frumos, saluți respectuos și întrebi unde se lasă sacoșa, vei zâmbi forțat ca boul la poarta nouă, și vei pleca mulțumind că vei primi sfântul și marele 5 (cinci).
Mai există și rețeta a doua, ceva mai simplă, mai modernă, și având evident, același rezultat. Atenție la ingrediente totuși: se dă telefon, se întreabă direct sau de la interlocutori cât costă „5-ul”, și la aflarea veștii te duci la orice librărie să ceri simplu: Dați-mi, vă rog, un plic! Să fie musai alb, frumos, mai mare așa ca să intre bogăția cea lumească. După procurarea plicului, se așează frumos bancnotele, cap la cap, se mai privește o dată, de două ori, de trei ori așa cu supărare, cum fug banii din buzunarul și de pe cardul tău. Dar pentru slăvitul 5 (cinci), ce nu faci?! Scrii și numele: x Șpăgarul, rupi banda autocolantă și sigilezi pentru veșnicie, plicul aducător de roade.
Urci treptele facultății și râzi așa pe înfundate, când vezi câți tocilari își pierd timpul citind, subliniind și învățând niște… inepții, în fond. Tu ești oricum mai breaz, mai falnic, cine știe, ai fi un strămoș de-al măritului Ștefan, și nu știam noi. După ce ai gâfâit urcând scările, învârtindu-te de trei ori în cerc, că și așa nu știi unde e biroul de depuneri și nici cum arată funcționarul intelectual din birou, ajungi într-un final în fața unei uși.
Te pregătești sufletește, faci și o cruce ce numai cruce nu are ca formă, invoci mila dumnezeiască, ca să îți fie alături la mârlănia ta cea grotească, și bați la ușă. De dincolo, o voce mieroasă, poftitoare și mâncătoare de plicuri, te va invita înăuntru. Vei începe partea cea mai grea, cea a rolului de clovn, ce râde cu gura până la urechi și aprobând orice spune interlocutorul tău: da, da, da, cum să nu, da… până vei rosti reverențiosul: „la revedere” (în opinia mea, la o nouă re-vedere), până la o altă sfințită sesiune.
Ce mulțumire sufletească vei avea, când numele tău îl vei vedea țintuit pe un panou, și după el târându-se un amărât de… 5 (cinci). Adevărată victorie, comoara cea de preț, mană cerească este acest 5 (cinci).
Vei pune mâna pe telefon și vei suna pe dăruitorul de note, mulțumindu-i firește pentru marea sa bunătate. Normal, că vei ajunge și acasă și când vei da vestea cea mare celor dragi, ei nu se vor mai putea opri din bucuria și extazul ce i-au cuprins, și așa vor începe să te înalțe întru slăvi, cu cuvinte sublime, ca pentru bebeluși: Bravo, copilul mamei! Ce copil deștept are mama, să-l pupe mama! Și, cum la noi mamele sunt mame, nu se vor putea opri să nu anunțe și vecinii, care vor fi înștiințați verbal ce copil deștept își duce veacul printre ei, ce mare intelectual, care a dat, și a luat!
Iată rețeta succesului: unul dă, altul ia; celălalt primește și la urmă, toată lumea este fericită.
Cât de penibil, cât de strigător la cer, față de un student care muncește și învață pe brânci, dar care din conștiință, din bun simț, din educație, nu se poate întinde precum o gumă, legumă sau o trestie în vânt să comită acest delict… „intelectual”.
Până când vom mai continua așa?
Alexandru Prelipcean
