… ceea ce înseamnă că parcă-parcă se întrezărește luminița de la capătul tunelului din care de ani întregi numai nu ne dăm ieșiți. Pare chiar că întregul fotbal românesc suferă de o formă de masochism care întrece tot ceea ce se cunoștea în domeniu până acum, din moment ce de fiecare dată când presa (tot ea, sărăcuța, cine altcineva!?) a arătat feluritele boli, derapaje, nenorociri din sistem, oamenii de fotbal, aparent cei mai interesați ca lucrurile să meargă bine, s-au străduit să îngroape mormanele de gunoi sub tot soiul de covoare. Rezultatul tuturor acestor decenii de coșmar este vizibil fără vreun efort: după ce în 1994 jucăm un sfert de finală la Campionatul Mondial (pe care oricare altă nație, desigur în afară de români, l-ar fi câștigat la pas cu așa o echipă fenomenală), urcând în clasamentul FIFA până pe locul 5, acum, în 2018, ne bușește fericirea când vedem că urcăm de pe locul 36 până pe 32, așa cum s-a întâmplat săptămâna trecută! Ca să nu mai amintim și că am fost cândva chiar mult mai jos, undeva pe locurile 56-58, în vremurile de tristă amintire pentru noi (și extrem de veselă pentru toți adversarii noștri!) când la cârma Federației Romane de Fotbal trăgea sforile infractorul Mircea Sandu, iar de Națională își băteau joc, pe rând, când Pițurcă, când Lucescu ăl’ mic… Culmea e că exact când speram că lucrurile își vor intra într-un normal prea mult așteptat, n-a fost să fie. În locul unui președinte care cu siguranță că ar fi dat o altă față fotbalului nostru, Gică Popescu, ne-am trezit cu el în pușcărie, iar pe locul ăla parcă blestemat, cu un papagal căruia parcă pușcăria i s-ar fi potrivit mai bine decât lui Popescu: numitul Burleanu. Acum, în ajun de al nu mai știu câtelea presupus și dorit „moment zero”, îmi exprim speranța că oricât de mulți borfași s-or fi pripășit în fotbalul ăsta aproape monstruos de la noi, totuși nu se poate ca între un Burleanu și un Lupescu să alegi, recidivând, papagalul. Reactualizez lozinca mea favorită, readaptată momentului: hai Lupescu, hai tricolori!