Nu vorbi înainte de a fi întrebat

Câteodată, adevăruri adânci se ascund sub înfățișări banale. Primul meu contact cu școala a fost așezat sub semnul unei porunci de neînțeles pentru copilul neîngrădit care eram: „nu vorbi neîntrebat“. Multă vreme nu am găsit în spatele acestor cuvinte decât manifestarea unei autorități care nu știa altfel să se impună. Același îndemn, aproape identic formal, se regăsește și în Pateric; de această dată însă este răspunsul imprevizibil la întrebarea esențială: „cum să mă mântuiesc?“. Este cazul avvei Euprepios, care la începutul călugăriei sale a întâlnit un bătrân, pe care l-a întâmpinat cu întrebarea de mai sus, clasică pentru monahism și fundamentală pentru orice creștin. Neașteptat, i se livrează un aparent loc comun: „Dacă vrei să te mântuiești, ori de câte ori te duci la cineva, nu vorbi înainte de a fi întrebat“.
Cuvintele bătrânilor, pentru a putea fi înțelese, trebuie privite îndeaproape. Forma sintetică, lipsită de desfășurarea amplă a gândului, pretinde o anumită reflecție. Ce înseamnă, de fapt, să nu vorbești neîntrebat? Ce se ascunde în spatele acestui îndemn? În primul rând este vorba despre o semnificativă mutare de accent de pe vorbire pe ascultare. Când vorbești, te pui pe tine în prim plan, când asculți, faci loc celuilalt, îl prețuiești, cu întreaga lui experiență cu tot. Atunci când ești pregătit să asculți, ești pregătit să dai atenție, să îți depășești egoismul și autosuficiența. Și mai e ceva. Una dintre tentațiile celor puțin familiarizați cu cele ale duhului este de a se socoti înțelepți înainte de vreme și a-i bombarda pe cei din jur cu sfaturi nesolicitate. Atunci când sfaturile (bine intenționate și formal corecte poate) sunt aruncate fără discernământ, nu doar că sunt nelucrătoare, dar pot chiar să rănească. Spiritul viu riscă să se transforme în cicăleală moralizatoare.
Să vorbești doar atunci când ești întrebat înseamnă să îl respecți pe celălalt, să nu îi cotropești spațiul și intimitatea. Să te armonizezi permanent cu el, într-o relație vie. Dialogul de la egal la egal, pentru creștini, are un caracter paradoxal. Cu adevărat dialoghează de pe aceeași treaptă doar cei care, reciproc, îl pun pe celălalt mai presus decât pe sine, după cuvântul Mântuitorului: „care va vrea să fie între voi întâi, să fie tuturor slugă“ (Mc 10, 44). Abia în felul acesta își privește fiecare, cu adevărat, așa cum se cuvine, aproapele. O asemenea atmosferă aduce cu sine și prezența lui Hristos, care dă conținut dialogului.
Să nu vorbești înainte de a fi întrebat înseamnă să lași să se creeze așteptarea. Aceasta fertilizează inima și o pregătește pentru a primi cuvântul și a deveni roditoare.
Nu în ultimul rând, cuvântul pe care îl primește avva Euprepios trebuie privit din perspectiva disciplinei pe care o impune. Părinții pustiei erau experimentați și ingenioși în nevoință, iar una dintre luptele greu de dus era cea împotriva limbuției, a grăirii în deșert. Avertismentul Sfântului Apostol Iacov a fost perpetuat continuu în rândul monahilor: „limba, nimeni dintre oameni nu poate să o domolească. Ea este un rău fără de astâmpăr; ea este plină de venin, aducătoare de moarte“ (Iac 3, 8). De aceea a nu vorbi decât atunci când ești întrebat pune o sănătoasă barieră vorbăriei. Disciplina aceasta însă nu este un scop în sine, ci trebuie luată în contextul avantajelor pe care le aduce. În primul rând te învață să fii cinstitor față de aproapele, te ferește de unele cuvinte pe care ai putea să le regreți, te învață să dai atenție și reface raportul descentrat astăzi între a asculta și a vorbi.
„Nu vorbi înainte de a fi întrebat“ este un sfat practic al părinților pustiei, cu neașteptate ramificații și semnificații spirituale, fără să fie o încălcare a libertății de exprimare.
(Paul Siladi )