În timp ce în București rulează primul episod tomnatic dintr-o răzmeriță anemică (ce ușor culci la pământ, cu gaze lacrimogene, niște pensionari cu acces limitat la doctorii) eu primesc la Sângeru, în Prahova, vizita neașteptată a unui grup de francezi. În total, cinci persoane, de vârste medii, trei bărbați și două femei. Sunt joviali, iluminați de bucuriile toamnei românești, în care disting doar cromatica dealurilor și mai puțin doliul național în care ne înfundă, pe zi ce trece, regimul Băsescu. Vor să vadă Muzeul Pietrei, proiectul meu cultural la care m-am înhămat de ani de zile, despre care le vorbise profesorul de istorie Cristi Dragu. Atunci realizez ce-i cu acești francezi veniți din zona Alpilor, ținuturi pe care le-am atins și eu cu pasul mai ales în partea italiană. Asociația lor, Route de l’Amitie, a înfrățit, acum 20 de ani, orășelul Voreppe, nu departe de Grenoble, de unde sunt ei, cu Lapoșul, comună mică de la răzorul Prahovei cu județul Buzău.
A fost o mișcare generoasă și entuziastă a francezilor, îmi amintește profesorul Dragu, tânăr care și-ar putea susține oricând doctoratul în istoria acestor meleaguri, extrem de bogate în vestigii și mărturii, încă din vremea romană și, din nefericire, vag cunoscute. Francezii au pornit atunci la salvarea satelor românești care fuseseră deconectate de la civilizație de Ceaușescu și urmau să fie rase de pe fața pământului. Dispariția lui Ceaușescu nu însemna neapărat salvarea acestor localități, multe dintre ele, ca Lapoșul, pierdute între dealuri și păduri, la capătul unor drumuri impracticabile. Era nevoie de ozon financiar, de voința resuscitării filonului lor vital. Doamna Claude Balmand, animatoarea statornică a acestui proiect, care a pus în el nu în ultimul rând suflet, dovadă că s-a apucat să învețe, la Universitatea din Grenoble, limba română și nu are probleme de comunicare, vine în Lapoș de 20 de ani. Și niciodată cu mâna goală. Francezii din Voreppe au sosit mai întâi cu ajutoare umanitare, iar apoi au susținut, pe puterile lor, financiar și logistic, lucrări de renovare și reconstrucție la școală, biserică, dispensar, cămin cultural, primărie. Aceasta este a douăzeci și treia vizită și pare a fi, cel puțin la nivelul oficial al proiectului francez, ultima. Cea de rămas bun.
Trag cu coada ochiului spre televizor, să văd ce isprăvi se mai petrec la București, în timp ce vorbim despre Brâncuși, despre cioplitorii în piatră din zona noastră (muzeul, pe care sper să-l pun la dispoziția publicului într-un an, conține în secțiunea lui dominantă pietre de utilitate gospodărească făcute exclusiv de meșteri populari, unele vechi de sute de ani), despre țiganii români care „au speriat Franța” și, nu în ultimul rând, despre Sarkozy. E adevărat, întreb eu ironic, că francezii mănâncă la micul dejun țigani din România sau este doar preferința culinară a președintelui Sarkozy? Doamna Balmond, care mă contrazice elegant, îmi spune că de câte ori vine în Lapoș, face o oprire în cătunul de lingurari de la Piatra Mică, un cătun izolat al satului meu, de unde cumpără linguri de lemn. Sunt simple, unele mari cât o jumătate de lopată, altele miniaturale. N-au brizbrizuri și scamatorii grafice, ci doar bine gânditele proporții ale utilității. Țiganii lingurari o cunosc și se bucură mereu de venirea francezilor. Bucuria e reciprocă. Țiganii au regulile lor de viață. Unele, din păcate, mai primitive, dar nu este neapărat vina lor. Infracțiuni? Infractorii n-au rasă, nu aparțin unei etnii. Francezii, în consecință, „nu ronțăie țigani la micul dejun și nici la cină”. E o mișcare politică pentru voturi.
Mă gândesc, fără să le-o spun, la porcăria (n-o pot numi altfel) rostită de președintele nostru acum două zile: ”Ce-au zis politicienii? Mai bine voturi decât autostrăzi.” Înțelesesem inițial că el, Traian Băsescu, singurul politician care a preferat voturile autostrăzilor, își face, în sfârșit, mea culpa. Aș! Președintele, în stilu-i de acum știut și de ultimul bleg, aruncă din nou vina lui în cârca altora. Nu el s-a opus construcției de autostrăzi. Nu el a beneficiat de cumpărările masive și nerușinate de voturi. Nu el a… Vinovați? Crin Antonescu și Victor Ponta, găsiți buni de spânzurătoare inclusiv pentru spectacolul grotesc al furăciunii de voturi de la miezul nopții din Parlament operat de miss Roberta. Pedista nu e vinovată. Cine-a bătut copilul din Ploiești? Patriciu! Cine-a măsluit pe rețetă stalinistă rezultatul numărării voturilor pentru o lege organică? Ponta! Dar ce să înțeleagă din asta francezii? Destul să aflu că și la ei mișcarea antițigănească e, în esență, una politică, „pentru voturi”. Le povestesc că un politician român, etnic țigan prin tată, Mădălin Voicu, se întreba deunăzi cum de este Sarkozy atât de pornit împotriva țiganilor când prima lui nevastă a fost o frumoasă țigancă din Basarabia, iar în el se dizolvă și un pic de sânge unguresc și un pic de sânge evreiesc și ceva neamuri grecești. Ce dracu l-a apucat? – se întreba politicianul român. Glumesc spunând că probabil președintele Franței are în el cel mai puțin sânge francez, iar musafirii mei preiau, amuzându-se, remarca.
La București se încing spiritele, nu atât de energic însă ca la ultimele mișcări de stradă din țara lui Balzac și Baudelaire. Bastiliile noastre cad mai greu. Cad greu fiindcă ele se încăpățânează să reziste în oameni, în osatura prostiei și naivității multora. Mulțumesc doamnei Claude Balmond și concetățenilor ei din Voreppe pentru truda lor de 20 de ani pentru satul vecin, Lapoș. E o formă palpabilă a solidarității. În drumurile lor acești francezi trec printr-un compact cartier țigănesc. Mulți îmi sunt fini, botezați și cununați de bunicul meu Victor Avramescu, primar liberal de la 23 de ani, când s-a întors de pe front, până la venirea sovieticilor care i-au făcut de petrecanie. El a creștinat țigănia. Ați avut vreun incident? Ce incident? – se miră francezii. Cu alte vorbe, țiganii noștri nu i-au mâncat pe francezi, și nici francezii n-au dat vreun semn de ură de rasă. Problemele noastre par a rămâne la vârf. Ei le au cu Sarkozy, noi cu Băsescu. Tragedia e mai lată, însă, pe Dâmbovița.
