Nu spune tot ce știi, nu crede tot ce auzi

Cu acest proverb – „Nu spune tot ce știi, nu crede tot ce auzi” (nr. 5495 în Apa trece, pietrele rămân) – s-a întâmplat un fenomen interesant și mai ales important, care apare și în cazul altor proverbe, anume că a fost preluat, completat și dezvoltat de un mare duhovnic ortodox – Părintele Paisie Olaru († 18 octombrie 1990). Părintele Paisie Olaru nu a fost însă un om al scrisului, așa încât zicerea părintelui este povestită de alții sau redată după vreo înregistrare audio, sub două forme:
1.
„Să nu faci tot ce poți,
să nu crezi tot ce auzi
și să nu spui tot ce știi!”
[aceasta este forma cea mai cunoscută]
2.
„Să nu crezi tot ce auzi
Să nu faci tot ce poți
Să nu spui tot ce știi
Să nu dai tot ce ai.”
Această a doua formă apare în volumul Părintele Paisie de la Sihla (fragmente) – volum apărut la Editura Bizantină (București); ediția a II-a, cu un Cuvânt introductiv de Arhiepiscopul Andrei al Alba-Iuliei. Totuși, nici aici și nici în Părintele Paisie Duhovnicul (volum de ziceri, apoftegme și relatări, editat de Părintele Ioanichie Bălan și apărut la Editura Trinitas, Colecția „Credință și cultură” nr.1, în anul 1993) zicerea nu este explicată de Părintele Paisie. De aceea voi îndrăzni câteva cuvinte, de la mine.
„Să nu crezi tot ce auzi”
Sfinții Părinți spun că numai atunci să repetăm cuvintele cuiva când suntem în stare să punem ghilimele, adică să repetăm exact cuvântul aceluia. Aceasta ar fi rigoarea de care ar fi bine să ne ținem… În practică însă cuvintele oamenilor trec din gură în gură și, chiar fără rea voință, ele ajung din ce în ce mai deformate. De aceea Părintele Paisie spune „Să nu crezi tot ce auzi”, iar Părinții completează: chiar să nu vrei să auzi lucruri despre alții. Iar dacă cineva spune în prezența ta ceva rău despre altcineva, tu să spui un bine despre acel altcineva, iar dacă acela insistă în clevetirea lui, atunci tu să schimbi subiectul, și dacă nici așa nu reușești să oprești bârfa, atunci să întrerupi conversația (cu ceva de genul: „Iartă-mă, trebuie să mă duc până la baie…”). Altminteri, ne facem părtași bârfei, la diferite nivele.
„Să nu faci tot ce poți”
Există un fel de asceză a puterii. Deși uneori ni se pare că puterea o au doar cei puternici, cei mari, cei bogați etc., totuși ispita puterii ne paște pe toți. Ea se manifestă în special atunci când avem un anumit fel de putere asupra cuiva.
Pe mine, ca preot, ispita aceasta mă paște mai ales atunci când remarc că oamenii mă ascultă, dau credit la ceea ce eu spun. Și atunci eu trebuie să-mi zic că am o mare responsabilitate și că voi da seama, că trebuie să fiu atent la om, să-l ascult și să nu-i calc în picioare libertatea, și că dacă ceva bun se lucrează prin mine, deși lucrul acesta nu pot să-l știu acum, este lucrarea harului lui Dumnezeu venit în ciuda nevredniciei mele prin punerea mâinilor episcopului.
Pe cineva care se află într-un post de conducere și are oameni sub el îl paște ispita unei anumite tiranii. El trebuie să vegheze ca aceia să-și facă treaba, dar în același timp se cuvine să se poarte omenește cu ei. Când orgoliul sau ispita puterii sau dorința de a avea dreptate îl biruiește, atunci el riscă să cadă într-o anumită tiranie, urâtă în fața lui Dumnezeu.
Mai este o formă de putere, pe care o avem toți: aceea de a ști lucruri despre aproapele.
„Să nu spui tot ce știi”
„A se face dumnezeu pământesc”
Adesea auzim lucruri despre aproapele – vrând sau nevrând -, sau le aflăm cumva. Această „știință” se manifestă în noi ca o putere virtuală asupra celuilalt. Ni se pare că dacă știm ceva despre cineva, aproape îl posedăm într-un anumit fel. În loc să nu vrem să știm lucrurile acelea sau să nu vrem să le credem, acumulăm informația ca pe o comoară. Aceasta nu este o atitudine creștină – dimpotrivă, este tendința lumii acesteia, din ce în ce mai accentuată azi, în epoca internetului. Atitudinea creștină este aceea a sfântului Macarie cel Mare, egipteanul, despre care se spunea că s-a făcut „dumnezeu pământesc”, că „precum este Dumnezeu acoperind lumea, așa s-a făcut și avva Macarie acoperind greșelile ce le vedea, ca și cum nu le-ar fi văzut și care le auzea, ca și cum nu le-ar fi auzit.” (Patericul egiptean, Pentru avva Macarie Egipteanul, 31).
„Nu te face înțelept în tot lucrul”
Un alt aspect al „Să nu spui tot ce știi” apare în legătură cu un alt proverb: „Nu te face înțelept în tot lucrul” (nr.5521 în Apa trece, pietrele rămân). Adică, în limbajul de astăzi, să acceptăm că nu suntem competenți în toate, și chiar acolo unde suntem competenți putem să greșim. De aceea Părintele Nicolae Steinhardt zicea că ne face întotdeauna bine să ne relativizăm puțin pe noi înșine, știința noastră. Această atitudine ne aduce întotdeauna un plus de „bun simț” și de realism. Dimpotrivă, a spune „eu știu!”, a se face pe sine înțelept în fața altora este aducător de orgoliu și chiar de antipatie.
O altă apoftegmă din Pateric spune:
„Au mers odată niște bătrâni la avva Antonie, și avva Iosif cu dânșii. Și vrând bătrânul [Antonie] să-i încerce, a pus înaintea lor un cuvânt (verset) din Scriptură, și, începând de la cei mai mici, îi întreba ce înseamnă acel cuvânt. Și fiecare răspundea după puterea sa. Însă bătrânul zicea fiecăruia: «N-ai aflat încă». Mai pe urmă de toți, a zis către avva Iosif: «Tu cum zici că este cuvântul acesta?» Răspuns-a: «Nu știu». Atunci a zis avva Antonie: «Cu adevărat, avva Iosif a aflat calea, căci a zis: Nu știu.»” (Patericul egiptean, Pentru avva Antonie, 19)
„Să nu dai tot ce ai”
În Evanghelie, la un moment dat, în același moment Iisus pe unul îl oprește să-i urmeze, iar altuia îi cere acest lucru:
„Și apropiindu-se un cărturar, i-a zis: Învățătorule, Te voi urma oriunde vei merge. Dar Iisus i-a răspuns: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Și plece capul. Un altul dintre ucenici I-a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc și să îngrop pe tatăl meu. Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine și lasă morții să-și îngroape morții lor.” (Matei 8, 19-22)
De asemeni, unora Mântuitorul le vorbește de milostenie, altora de a lăsa toate. Sfântul Marcu Ascetul explică lucrul acesta prin cuvintele:
„Este o poruncă restrânsă și este alta cuprinzătoare. Prin cea dintâi, se poruncește să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua, se poruncește lepădarea de toate avuțiile.” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 27).
Vedem însă că această „poruncă cuprinzătoare” de a da tot ce ai nu este a tuturor, și cine vrea să o împlinească peste măsurile sale, mai tare se tulbură, neputând suporta nevoia în care singur pe sine se pune.
***
Iată, am încercat un mod de înțelegere duhovnicească a unui prim proverb. Înțelepciunea populară românească este adesea plină de un bun simț apropiat de creștinism, atunci când nu este frivolă sau mai apropiată de moștenirea veche păgână a civilizației românești… (Pr. Iulian Nistea)