Au fost arestați în total vreo 5 (sau 7?, că nimeni nu poate da o cifră exactă: unii sunt doar anchetați, alții sunt în etapa intermediară, cea dintre „24 de ore” și „30 de zile”) iar restul bandei a intrat în sevraj, de ai putea crede că sunt toți o gașcă de drogați.
Dintre nenumăratele puncte de vedere exprimate în primele 48 de ore de la dezlănțuirea cutremurului (că care, ca orice cutremur care se respectă ar trebui urmat de un tsunami care să măture tot gunoiul, de fapt toate gunoaiele) unul m-a pus pe spate. De râs, desigur. Venea din partea unui malac nehazos, cu o exprimare (de mult, de când îl știu) cu nimic mai puțin împiedicată decât a Bănelilor (și a fotbaliștilor!) și care acum părea să fi căpătat un tic verbal nou-nouț: „Da’ au dovezi?”! Numitul, spre deosebire de restul Mafiei, n-are poreclă: nu-i nici măcar „Fibră”, că nici n-are cum. Are, aș zice, un nume normal, ba chiar celebru (din cauza ăluilalt, a tizului adică): Nicolae Grigorescu. Poate vă amintiți, distinsul a fost mai acum câțiva ani, timp de vreo doi ani jum’ate, ceea ce e Gheorghe Constantin azi: nu, nu pușcăriaș (încă), ci șef peste banda de fluierași și stegași. În calitatea de atunci, care mie mi s-a părut în permanență mai degrabă un defect decât o calitate, nu-mi aduc aminte ca distinsul să fi făcut altceva decât să-i apere și iar să-i apere pe ăia. Ei bine, alaltăieri, Grigorescu a spus o chestie stupefiantă: că (pardon) cât timp a fost el șeful bandei, banda nici nu era bandă, ci ceva asemănător cu Sfinții Apostoli ori cu un cor de heruvimi! Adică nimeni, nici măcar unul, niciodată, n-a fost încercat la buzunare și la psihic de nimeni, absolut nimeni, pentru a face vreo cât de mică ghidușie pe terenul de hârjoană.
Acu’, din două una: ori sunt eu cretin și nu mai pricep limba românească, ori individul e grav bolnav. Adică e orb și pe deplin surd. Iar asemenea lui, și ceilalți, judecând după prestații. Că dacă nu sunt orbi și surzi, atunci nu mai rămân decât alte două opțiuni: ori idioți, ori borfași buni de pârnaie.
