Nu merge fără spectatori. Nimic, nicăieri

A ajuns să mă obsedeze fotbalul fără spectatori. Nu cred că are vreo justificare adunarea unui grup de oameni pe un tăpșanspre a juca ceva, orice, nu numai fotbal, dacă în preajmă nu se afla și alți vreo doi cetățeni care să caște gura, să-i încurajeze pe unii și să-i înjure pe ceilalți (sau… invers!), eventual să parieze între ei măcar pe o halbă de bere pe victoria uneia din echipele adunate pe toloacă. Am sesizat încă de la primele meciuri oficiale disputate în condiții de restriște că nu are niciun haz ce se vede, chiar dacă în ecran apar nume de mare notorietate, unii dintre cei angrenați în tărășenia asta fiind chiar campioni mondiali. Iar dacă nouă, celor care privim la televizor, ce e acolo nu ne spune nimic, este perfect vizibil că nici cei aflați în presupusa dispută pe iarbănu se străduiesc cum ar fi făcut-o în condiții normale. Chiar dacă, de exemplu, Bayern Munchen pârjolește tot ce-i iese în cale, țintind 100 de goluri în acest sezon (țintă care e aproape sigur că va fi atinsă), bucuria marcatorilor după fiecare nouă reușităare ceva fals, pare mimată. Pare, cum am mai spus, un fel de playback transferat de la muzică la sport. E clar că le e greu băieților, obișnuiți să fie susținuți sau înjurați de zeci de mii de oameni, să aibă acum în tribune doar fotografii de spectatori sau fulare puse pe scaune. Fotbalul e asociat în mod firesc cu hărmălaia. Dar ce te faci când la televizor se transmite o competiție dintr-un sport în care liniștea perfectă face parte din decorul obișnuit? E vorba de snooker, la care de-a lungul anilor am văzut meciuri pierdute fiindcă în momentul lovirii bilei, din sala s-a auzit un apel telefonic, un strănut, o fojgăială, ceva. Am văzut jucători isterizați de-a dreptul de nițica mișcare în tribune, care au plecat din arenă, deranjați de zgomot. Ei bine, de câteva zile, la Eurosport se transmite Championship League, un turneu cu toți cei mari pe tablou. Și cu 0 (zero) spectatori. Ei bine, lipsa acestora, în loc să asigure ambientul ideal (adică liniște perfectă), în mod vădit îi deranjează pe jucători. Și nu mai puțin pe mine, telespectator. De aici, concluzia firească: fără spectatori nu există sport. Nici măcar pescuitul amator. Fiindcă, am spus-o și pe asta de multe ori, degeaba prinzi un crap de 3 sau de 17 kile, dacă în apropiere nu e vreun alt pescar care să-și bage gheară-n gât de necaz!