Nu cretini, nici maimuțe. Doar loseri

În principiu, nu aveam nici un motiv de speranță în calificarea la turneul final a Naționalei de băieței sub 19 ani dintr-o grupă în care mai apăreau Serbia, Ucraina și Suedia. Meciul de debut, cel pe care-l preconizasem ca fiind personificarea dezastrului (la ce altceva să te aștepți de la o partidă împotriva Serbiei?), avea să ne răstoarne toate prezumțiile și să ne aducă o rază de speranță într-un miracol, după ce unul deja se produsese: am bătut Serbia, și nu oricum, ci la un scor monstruos, 4-0, ceea ce te făcea să te gândești că nu deții toate datele problemei. Că, poate, ăștia micii or fi o reîncarnare a „generației de aur”, upgradată, și că printre ei s-or afla niște Hagi, Dumitrescu ori Răducioiu în devenire. Continuarea a fost în ton cu debutul, copiii desființând și Suedia, ceea ce deja însemna o confirmare, știut fiind că școala de fotbal suedeză a produs de-a lungul timpului fotbaliști absolut remarcabili, printre ei și fenomenul planetar Ibrahimovici. Mai mult decât atât, ai noștri reușiseră să domine și fizic (pe cine, pe suedezi!?!), ba și în inferioritate numerică în ultimele 10 minute, iar asta nu poate să nu-ți înmulțească speranțele. De aceea, după ce mai analizezi încă o dată clasamentul, îți spui că nu se poate rata o asemenea șansă: e de ajuns și un meci egal pentru a termina pe locul 1 și a-ți asigura prezența la turneul final din Finlanda. Joci acasă, la Ploiești, deci ai și avantajul terenului propriu. Ai, în plus, și publicul, care doar n-o să strige „Hai Ucraina!”. După o primă repriză absolut jenantă, fără nici măcar un șut pe poartă, cauți justificări: or fi obosiți după celelalte două meciuri, or fi emoționați de șansa ivită, or juca pragmatic, pentru punctul calificării, fără riscuri inutile… Vine mai apoi golul calificării, ziceam noi, la care ne-am făcut că nu vedem cum inițial flăcăul ăla, cu ditamai poarta goală-n față, a tras prost, în portarul căzut undeva în stânga. Noroc că „obiectul” a sărit bine din ăla. Mai apoi, eroul-marcator-fără-voia-lui, de fericire, își scoate tricoul, lovit de amnezie. Îi reamintește arbitrul că mai avea un galben. Și pleacă behăind. Mai apoi, altul are o tentativă de omor. Ia și ăsta roșu, ceea ce nu mai conta, că aia dăduseră deja și al doilea gol, abia acesta fiind cel al calificării. Lor. Noroc că nu suntem nemți, ca să îi numim pe flăcăii noștri „cretinii Europei”. Nu suntem nici francezi, ca să le zicem „maimuțe”. Suntem români, deci obișnuiți cu englezismele, cel mai frecvent utilizat în legătură cu fotbaliștii români de după generația de aur fiind acela de „loser”. În traducere, ratat. Dacă îi credeți altceva pe prăpădiții ăștia, spuneți-mi și mie. Restul (tristețe, lacrimi, durere, vis frânt etc.) e rahat mâncat cu polonicul. Singurul adevăr adevărat e că la producția de loseri, generație după generație, nu ne bate nimeni.