Cu cât trece timpul și se înmulțesc controversele pe teme de creștinism asumat în societatea de astăzi, îmi dau seama care e problema: sunt două discursuri paralele, două planuri, unul al lumii acesteia, altul al lumii ce va să fie. Unii vor o viață liniștită, alții vor o veșnicie tihnită. Unii vor să nu-și supere vecinii și rudele cu credința lor, alții vor să nu-L mânie pe Dumnezeu cu relativizarea. Unii înțeleg și asumă creștinismul doar la nivel de cod etic, înțelegându-l numai ca pe un soi de invitație la un nivel crescut de igienă socială, care să dea ordine, respect, bună vecinătate, alții pricep creștinismul ca pe drumul de întoarcere acasă, la Dumnezeu, pe singura cale. Unii vorbesc de religii care trebuie tratate egal, să nu cumva să supărăm cu creștinismul nostru pe cineva, alții înțeleg că mărturisirea e obligația fundamentală a creștinului, că Hristos nu e egal cu nimeni și nu toate căile sunt la fel de bune, chiar dacă suntem în pace. Unii pretind că vor pace, dar, vrând-o cu orice preț, o pierd, renunțând chiar la Domnul Păcii, alții o capătă pentru totdeauna, lăsându-se marginalizați sau uciși pentru același Domn. Începuturile creștine s-au făcut prin martiraj, mărturisire în condiții ostile, renunțare la lumea aceasta pentru cealaltă, la regele aparent atotputernic de pe pământ, pentru Împăratul Cel din veac. Cum ar fi fost dacă soldații romani ai Legiunii a XII-a Fulminata care L-au mărturisit pe Hristos ar fi pretins că și celelalte credințe ale vremii sunt bune, și ei nu sunt contra? Am fi avut cu 40 de mucenici mai puțin.
Martirii primelor secole nu au considerat că și zeii sunt buni, dacă totul se termină cu bine pentru ei, deși unii puternici ai vremurilor mergeau exact pe un „politically correct“ concretizat într-o propunere cunoscută și nouă: jertfiți și voi zeilor de ochii lumii, și treaba voastră cum vă rugați în taină, la voi acasă. Ni se cere exact la fel: puteți fi creștini, dar să nu ziceți că aia e păcat, să nu arborați însemnele voastre de credință, să nu-i învățați pe copii credința voastră. În rest, credeți ce vreți, acolo, la voi în camere, în catacombe.
Poți să crezi, dar să nu mărturisești. Sau, dacă mărturisești, să nu o faci în văzul lumii, că nu e democratic. Să nu afirmi hotărât, ci doar să-ți dai cu părerea. Să fii civilizat, manierat, să-i lași lui dracul loc de bună-ziua, n-ai decât să te și eutanasiezi dacă te doare piciorul, dar nu să mori pentru Hristosul tău. Asta nu-i frumos!
Se vrea un creștinism cuminte, eventual care să nu facă noi adepți, soft, fără hotărâri de viață și de moarte, relaxant, un fel de terapie antistres. Să lași loc de alți dumnezei, că doar oameni suntem. Nimic nou sub soare.
Și la fel de cunoscut și de vechi este și răspunsul corect din punct de vedere creștin, singurul răspuns pe care poți să-l dai: afirmarea credinței așa cum este ea, a mesajului hristic așa cum este el și cum a fost de la începuturi. Chiar dacă sunt bine intenționați, unii dintre acești propovăduitori ai amestecului relaxant de valori nu sunt mai puțin în eroare.
Din moment ce Îl văd pe Iisus Hristos ca pe un profesor de etică, luând în calcul doar părticele ale mesajului hristic pe care le întorc chiar împotriva esenței mesajului – cum ar fi îndemnul la pace și iertare, răstălmăcit ca temei pentru a accepta toate religiile și căile, de dragul a nu supăra pe nimeni -, ce să negociezi?
Orice negociere înseamnă părăsirea lui Hristos. Nu poți scoate o icoană de pe perete, ca să nu ofensezi – vezi Doamne! – pe necreștini, și să te mai simți creștin. Nu poți să legiferezi un străvechi păcat, dar să rămâi pe drumul de răscumpărare a Evei și-a lui Adam. Unul vrea aparența unei concordii sociale bazate pe neafirmarea cu tărie a nici unui adevăr fundamental de credință, altul nu poate trăi fără mărturisire. Ighemonul din vechime, care le promitea creștinilor însângerați pentru credința lor funcții și bani, ca să se lepede de Hristos, este același ighemon care s-a îmbrăcat la costum, a citit mai multe cărți, e spilcuit și educat, bun și mărinimos cu toți care cred de toate și nimic, ca să nu deranjeze pe nimeni. Oricine e azi mai iubit decât creștinul mărturisind.
Dan CÂRLEA în Ziarul Lumina
