Noi invenții românești: fotbal fără fotbal

Vorba aia strămoșească, „Românul e născut poet”, a cărei legitimitate mi-a scăpat încă de când am auzit-o pentru prima oară (adică de ce doar poet, de ce nu și fotbalist, politician, manelist, etc. ?), tinde să cucerească noi orizonturi, și asta datorită sportului în general, iar în ultima vreme în special fotbalului. Am să ajung și aici. Deocamdată, fac apel la memoria dumneavoastră: vă amintiți de băiatul ăla (al cărui nume sigur că l-aș fi putut găsi pe internet, dar ce importanță ar mai fi avut?), săritor de la trambulină, care se antrena până acum vreo doi ani (pentru Olimpiadă, nu pentru altceva!) sărind nu în bazinul plin cu apă, ci… pe saltele, într-o sală!? Spuneți-mi, vă rog, nu e asta poeziaîn stare pură?E drept că ușor suprarealistă, dar tot poezie. Sau cu atât mai mult. Iar ca registrul poetic să fie și mai amplu, hai să divulgăm nițel: așadar zborul acela măiastru de la trambulină (imaginară) duce cu gândul la aspirația către absolut, lasă drum deschis visării, e legătura dintre ființa terestră și spațiul cosmic, apoi, buf! Gata cu poemul, că au ieșit praful și câlții din salteaua aflată pe post de apă. Ei bine, băiatul ăla, sătul de atâta poezie, s-a pișat pe salteaua Comitetului Olimpic Român și pe ipotetica medalie olimpică și s-a cărat chelner pe un vas de croazieră, că măcar ăia te plătesc cinstit, prozaic, cu bani adevărați. Revin însă la ideea: e sau nu poezie antrenamentul la saltea pentru sărituri în apă? Ei bine, pentru ca acest metaforic salt de la trambulină în bazinul ipotetic plin cu apă virtuală să nu rămână unic în peisajul sportiv-poetic românesc, iată că și F.R.F. a pus la cale un poem intitulat “Divizia B”, în care, după două etape jucate a urmat una de pauză (că juca Naționala!?), apoi încă una (că se juca în Cupă), urmată de … încă două!!!, că nu-s destule echipe înscrise. Și uite-așa, din imaginația fără frontiere, românul ăla născut poet, a zămislit până și fotbalul fără fotbal.