Noi, cei altfel

Abia începuse Campionatul Mondial de Rugby. Noi nu jucaserăm încă. Atunci am scris articolul care probabil va apărea tot azi, dar în „Jupânu’”, pe care îl intitulasem „Încăciulații”, ideea de la care am pornit fiind aceea că nu putem aștepta nimic bun de la flăcăii din Naționala noastră, din moment ce arma lor de bază la plecarea spre Londra fusese… căciula, model Decebal (despre care evident că n-au auzit decât les connaisseurs, maximum câte trei per țară de pe planeta asta!) cu care prietenul nostru Hari Dumitraș îi echipase pe băieți chiar pe aeroport. Așadar: ăia vin cu Haka, ăilalți cu o viteză demențială, ceilalți cu niște pase halucinante, încă alții cu o grămadă-tăvălug, iar noi… cu o căciulă! Nu mai vorbesc de tradiționala vorbă românească, aia cu mersul cu căciulă-n mâna la stăpânire! Ceea ce bănuiam că se va întâmpla s-a întâmplat, chiar cu asupră de măsură: în meciul de debut, ai noștri s-au străduit (și, culmea!, au și reușit) ca mai mult de jumătate din repunerile din tușă să le dea cadou adversarilor, chestie care intră fără ezitare la categoria ne(mai)făcute. Nici de dracu’, darămite de o Națională participanta la World Cup! Meciul al doilea, în care adversarii, la fel ca și cei din primul, și-au odihnit mai toți titularii, s-a încheiat cu un mare pas înainte: n-am mai pierdut toate tușele, în schimb le-am pasat lor direct mingea, cam după 2-3 pase din fiecare șarjă, întrucât la noi mingea merge din om în om, mai al dracu’ decât la handbal, nefiind nici o greutate să știi unde va pleca pasa următoare, deci intercepția vine de la sine. Astea au fost meciurile „grele”, planificate să le pierdem încă de acasă. Face cineva pariu că pe alea „ușoare”, care abia urmează, o să le pierdem la scoruri și mai mari?