Niște Pulhaci

Vă rog să nu faceți alte asocieri cu numele nefericitului de la Dinamo, ale cărui contacte cu mingea se lasă cel mai adesea cu vărsare de sînge – al lui, al adversarilor, ba chiar și mingea, vă jur, am văzut-o sîngerînd în căteva rînduri și nu doar la meciul cu Național. De la care mi s-a imprimat pe cortex o fază absolut antologică, petrecută spre finalul partidei: se făcea că domnul fotbalist Pulhac bîntuia, ca meningita sau, mai nou, ca rujeola, pe undeva prin apropierea fanionului de la colțul terenului, pe partea stîngă. Cînd, ce să vezi? Un alt Pulhac, vrînd să tragă vîrtos, a bușit „obiectul” nițeluș aiurea, prilej cu care acesta s-a îndreptat către Pulhacul-Pulhac. Ușor nedumerit de așa întîmplare, demnul Pulhac a încercat ceva, o preluare, un stop, un control cît de cît. O chestiune simplă pentru oricare puști de 4-5 ani, pe care în curtea școlii o putem vedea executată chiar „cu figuri” de cei mai răsăriți, de 10-12 ani. Din Pulhac, mingea a sărit ca din colțul mesei sau mai rău, ca din colțul casei! Unde? Mai încolo vreo 2 metri, unde domnia sa, iute cum îl știți, a ajuns totuși înaintea adversarului care avea același obiectiv. Iar dacă tot a ajuns primul, ce-i trecu prin cap (sau, mă rog, prin ce are dînsul deasupra gîtului)? Să facă, auzi minune!, un dribling. Drept pentru care și-a înnodat între ele cele două copite și, cu doar puțin înainte de a cădea în c…, pardon, șezut, a văzut că obiectul pleca, ușurel, în partea cealaltă, condus de adversar. La așa afront, de fier să fii și tot turbezi, așa că din poziția aproape culcat, domnul Pulhac a tras un voleu impecabil. E drept că direct în tibia ăluilalt, care plecase cu mingea. Dacă Pulhac ar fi un caz izolat, l-am lăsa în durerea lui. Durerea noastră e însă că și restul echipei pare alcătuită numai din Pulhaci.