Nihil nove!

Dacă nulitățile care-l declară pe Eminescu nul la capitolul gândire politică ar avea răbdarea, dramul de înțelepciune și de bună credință cu care să recitească barem volumele de „Opere” consacrate publicisticii, spre a așeza față în față realitățile de acum cu cele zugrăvite de pana poetului în a doua jumătate a secolului XIX, ar avea surpriza să constate o incredibilă potrivire în toate cele. Articolele parcă-s scrise azi: ideile traversează veacurile păstrându-și neștirbită actualitatea datorită excepționalei capacități proprie lui Eminescu de a merge totdeauna la temeiuri și esențe, sondând mereu în profunzime întru identificarea virtuților și tarelor perene. S-ar putea ca aceasta să fie, de fapt, cauza pentru care publicistica eminesciană este minimalizată și contestată: deranjează similitudinea situațiilor, s-ar vrea spartă oglinda în care chipuri și măști de odinioară se recompun aidoma sub trăsăturile actorilor politici de azi.
Sigur că nu-i poate conveni nici unui guvern portretizarea politicianului român din vremea lui Eminescu, fiindcă… prea se potrivește cu realități contemporane: „Acești oameni vor să păstreze ceea ce au. Nu numai averea – căci asta n-ar însemna nimic – nu! Influența, vaza, rangul în ordinea socială, jețurile din Adunare, cu un cuvânt, tot ce sărmana vale a Dunării a avut de oferit (…) toate trebuie să rămână zestre inatacabilă a nulităților…” Sigur că-i superficială și riscantă orice suspiciune ori reproș la grămadă, dar, oricum, până nu faci foc, nu iese fum. Cum comenta Eminescu? „S-au zidit fără îndoială multe palate în București, s-a înmulțit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; țara muncește înzecit pentru a întreține absenteismul și luxul, precum și pătura numeroasă de oameni care și-au făcut din politică o profesie lucrativă.” Statut pe care au tot interesul să și-l apere din răsputeri: „E un adevăr dureros astăzi că administrațiunea n-are altă preocupațiune, nu urmărește alt scop decât menținerea la putere prin toate mijloacele putincioase, morale și imorale.” Consecința: „Acel care este cu totul înlăturat de la conducerea acestei țări (…) este poporul român însuși, fiindcă voturile inteliginții sunt aruncate în mulțimea celor ce se obțin printr-o cinzeacă de vin.”
În egală măsură și constatări și profeții, observațiile durute ale lui Eminescu nu conturează numaidecât un anume tipic politic românesc. Tare asemănătoare, în procentaje varii, pot fi observate și atunci, și acum. Ia să vedem, când vor fi fost scrise rândurile ce urmează, în veacul XIX sau XXI?: „Sub regimul actual, interesul personal, conveniențele de coterie primează față de interesul general și binele public. Necesitatea de a conserva majoritatea compactă și devotată în Adunare trece peste orice alte considerații.” Nu par citite în gazetele de dimineață?
Adept deschis al meritocrației, Eminescu sintetizează într-o singură frază un program care, de-ar fi fost să-l aplicăm în democrația românească, n-am mai fi rămas coada cozilor: „În țara noastră este de ajuns dacă se asigură înaintarea meritului și a muncii; e destul atâta, și numai pentru asta se cere reorganizare socială.” După cum se vede, accentul nu se mai pune strict pe rezultatele în instrucție și pe discutabilul coeficient IQ, ci se așează în prim plan meritul în ansamblu, cu toate determinările sale, imediat flancat de condiționarea „muncă”.
Din nefericire, starea organizării sociale actuale menține ca regulă pe post de merit mai întâi apartenența de partid, iar cultul muncii continuă să fie tratat ca moștenire propagandistică a regimului trecut. Singurul și cinicul principiu director, niciodată formulat la față de cortină fiind „ridică-te tu, să mă așez eu”. Formulările eminesciene „la temă” sunt de-a dreptul aforistice: „Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există cultură.” Rămâne să medităm și asupra validității unei teze ce pune în discuție însuși statutul nostru european: „Din momentul în care românul a intrat în contact cu mii de oameni cu deprinderi economice mai energice, cu un egoism mai pronunțat, de o cultură mai mare, desigur acei oameni au devenit vânătorii, și el, vânatul.”
Recitiți-l pe Eminescu!