NICI SIMPLU, NICI UȘOR!

Am participat săptămâna trecută, la Chișinău, la lansarea cărții omagiale „O viață în serviciul limbii române”: lingvistul Vasile Bahnaru împlinește 70 de ani. Am mai scris în „Monitorul de Suceava” (în 2013 și 2016 – articolele sunt incluse în sumarul cărții) despre Bahnaru, văzut de contemporanii săi ca un „arheolog și custode al limbii române” „omul scrisului latin”, „omul faptei românești.” Citindu-i lucrările, mă consider îndreptățit să afirm că și dincoace de Prut ar fi de folos, din când în când, să ascultăm sfaturile înțelepte și exacte într-ale limbii române venite de la un basarabean! Știe foarte multă carte Vasile Bahnaru, îți deslușește pe loc orice etimologie, recomandă argumentat formele corecte (a făcut-o, într-o vreme, și la radio) și, chiar dacă nu subscriu până la capăt la teoria lui privind etnogeneza românilor, nu pot să nu recunosc deplina-i pricepere în istoria limbii și a evoluției ei. Noi n-am avut, în România, după 1944, mari și contondente dispute pe tărâmul lingvisticii generale. Aberațiile persecutorii din anii ’50 le privim drept curiozități; azi stârnesc zâmbete, chiar dacă ieri, sub imperiul teoriei lui Marr, au dus la marginalizarea și ostracizarea unor reputați cunoscători ai domeniului. Se înspăimântă cel ce citește, în arhive, raportul lui Leonte Răutu din 1952 intitulat „Cu privire la activitatea dușmănoasă a lingviștilor Al. Rosetti, Iorgu Iordan și Al. Graur” încheiat cu o concluzie ce dă fiori: „activitatea contrarevoluționară a celor trei lingviști urmează a fi examinată de organele de stat” – ceea ce, în epocă, adia a pușcărie. Numai că n-a durat mult: pe Marr, susținător al „caracterului de clasă” al limbii, l-a executat fără cruțare taman lingvistul… Stalin (!). Dincolo de Prut, unde nu statutul lingvisticii generale era în primul rând de apărat, ci însăși ființa națională a basarabenilor, atestat de românitatea limbii… române, lupta a fost teribil de grea și de îndelungă. Nu-i deplin încheiată, chiar dacă, teoretic, savanții demni de stimă au ajuns la logicul consens. În cercetările sale, Vasile Bahnaru readuce în atenție episoade de-a dreptul dramatice, cu punctul de pornire în hotărârile de partid ce statuau existența unei „linghi moldovinești diosăghitî di limba românească”. Trist este că pe pozițiile oficiale moscovite se situau șefi români ai forurilor oficiale de la Academia din Chișinău, printre ei „lingvistul” de tristă amintire Ivan Ceban – de fapt, desigur și jalnic, Ion Ciobanu. Motivul era limpede (citez din carte): „Această invenție a ideologiei sovietice privind moldovenismul ca doctrină a specificului național al «poporului moldovenesc», bazată pe o falsificare vulgară a istoriei și pe ideea eronată a existenței unei diferențe etnolingvistice între moldoveni și români urmărea scopul să justifice anexarea Basarabiei de către Rusia țaristă în 1812, formarea RSSAM și ocuparea Basarabiei în 1940, urmată de înființarea RSSM.” Ridicolul Ceban propunea între altele, spre „curățârea de limba fasciștilor români”, să se spună „limboștiință” în loc de lingvistică, „dreptumalurișiinic” în loc de riveran, „mâneștergură” în loc de prosop (eroare… științifică: „mâneștergură” ar veni de la „manus”, iar „ștergură” de la „exstergere”, amândouă cuvinte latine…) Aici și-ar afla locul o observație privitoare la tendința filologilor români actuali de a acorda credit aproape nelimitat uzului, îndreptățindu-l să introducă în limbă forme incorecte doar cu argumentul că utilizarea a devenit generală. Cam pe-acolo argumenta și Ceban: „trebuie să ne întoarcem la popor, și dacă la Pererâta se spune «chișor» (în loc de „picior”, n.n.), așa va trebui să recomande și Dicționarul.” Ceea ce, în cazul nostru, ar conduce la o reală abandonare a strădaniei pentru corectitudine: poporul suveran decide! Se pare că nu contează gradul de cultură al decidenților, iar Institutele de lingvistică ale Academiei… încep să-și piardă rostul! Curând, va fi acceptată, deoarece începe să fie încuibată în vorbirea curentă, forma „doisprezece” și pentru feminin, și pentru masculin – doar așa se vorbește nu numai în tribuna stadionului Giulești, ci și de la cea a Parlamentului! Acum barem putem discuta, dar în vremea lui Ceban decidea hotărârea de partid. Nu spunea Lenin că, dacă datele științei nu servesc interesele de clasă, atunci ele se cuvin modificate? Dacă-i sarcină de partid, πdevine peste noapte 4,13! L-am întrebat odată pe reperul moldovenismului primitiv Vasile Stati, promotor al ideii „Moldovei mari”: eu, locuitor al Iașilor și profesor de română, ce limbă vorbesc, româna sau moldoveneasca? Mi-a răspuns fără șovăire: „desigur, limba moldovenească”!! În pofida tuturor deslușirilor tezaurizate în timp și a unanimității opiniilor savanților autentici (inclusiv ruși), lupta pe tărâmul limbii nu-i sfârșită în Basarabia, iar Vasile Bahnaru se numără printre cei nevoiți să continue o dispută chioară și absurdă. O face cu dârzenie și acum, la 70 de ani. Să nu credeți că-i simplu. Nici ușor!