Nici să râzi nu-ți mai vine

În zilele premergătoare redeschiderii Circului Național, numit în jargonul cunoscătorilor campionat național de fotbal, specialiștii de toate calibrele făceau fel de fel de calcule. Indiferent de preferințele unuia sau altuia pentru o echipă sau alta, era unanimitate deplină, ca în zilele de aur ale comunismului, în privința prestației lui Dinamo, pe care absolut toți o anunțau drept candidată dacă nu direct la titlu (și implicit la Champions’ League, ca în visele din libertate ale numitului Borcea), atunci măcar la un loc fruntaș cu trimitere în Europa League. Numai pesimiștii ăia grei ori tradiționalii dușmani declarați ai echipei Miliției o vedeau pe The Supernew Dinamo doar participând la play-off fără a-și încununa prestația și cu un loc în Europa. În aceeași dezordine de idei, se aprecia că în prima etapă nu este decât un meci de urmărit, un veritabil derby, cel care avea să încheie etapa în răcoarea brizei marine, la vreme de luni, pe înnoptate: Viitorul – Trecutul, pardon, Dinamo. Am așteptat și eu cu emoție meciul, gândindu-mă că The New Viitorul este în căutare de înlocuitori pentru găurile produse prin vânzare, și în primul rând pentru găuroiul lăsat de plecarea lui Ianis. Până să mă dumiresc, era deja 1 – 0, mai apoi a venit și boaba a doua, iar la 3 – 0 a început ceea ce ar fi putut fi un mini-Jihad, numai că nici furia nu mai e ce-a fost, când obiectul acesteia e constituit din niște băieți pe care îi dușmănește mingea înaintea spectatorilor. Ca atare, am asistat mai degrabă la un balet cu participarea extraordinară a unor burtoși porecliți firma de pază, care cădeau singuri, din fentele alergătorilor, de altfel mult mai reușite decât ale împiedicaților din teren. Deși urăsc acest gen de manifestări, nu pot să nu apreciez calitatea momentului umoristic pe care chiar l-aș dori repetat cu orice prilej. În fond, de ceea ce fac neisprăviții ăia în teren nici să râzi nu-ți mai vine, așa că prestația galeriei repune circul dinamovist în drepturile sale.