Dacă vă așteptați să fac vreun fel de „mea culpa” în problema (că e o problemă!) Pinguinului cu crampoane, mă văd silit să vă dezamăgesc. Sau, eventual, să-mi fac o „mea pulpa”, expresie neomologată și de care sunt tare mândru ca inventator.
Trebuie să recunosc însă că Pinguinul a făcut nu un meci mare, ci un pic de meci mare, cât a făcut toată gașca (vedeți cum îi alint, nu?, că bandă e aia de la FRF!), adică preț de vreo 20 de minute, după care, în litera și spiritul gândirii (!?) pițurciene, și-au băgat târlițele în poartă cu toții, dovedind lumii întregi că aia cu arsul holdelor și otrăvitul fântânilor n-a murit și n-o să moară cât timp poporul român va dăinui.
Partea nasoală în tărășenia asta e că după ce ăia, invadatorii, adversarii, pizmașii sau ce-or fi ei, se cară în durerea lor, tot noi rămânem cu apa otrăvită și grâul făcut scrum, așa că ghiciți cine iese de fapt prost din poveste.
Nu-i nici o surpriză pentru mine (și presupun că nici pentru cei mai mulți dintre dumneavoastră) deznodământul acesta de film prost, în care bucuria din primele secvențe se diluează treptat pentru ca la sfârșit protagonistul să reintre în anonimat. Mai reușite sunt scenariile în care acesta măcar moare în chinuri groaznice, cam ca acela prin care ne trec nenorociții ăștia pentru care demnitate și onoare sunt doar vorbe pentru uzul proștilor, adică al nostru, cei care așteptăm meci de meci să vedem o victorie clară, luminoasă, cu un fotbal spectaculos, ori măcar o înfrângere tot spectaculoasă, cu un 2-3, pe fotbal jucat și nu minunat. Ori parodiat, cum a fost cel de sâmbătă, preț de vreo 70 de minute din 90.
A jucat bine Pinguinu’, bravo. La fel și Goian. Ba și Lobonț, exceptând chestia aia. Care la el nu e o excepție, din moment ce în primul meci a luat două tot așa, de la borna kilometrică 35. Peste toți, Gabi Mureșan, singurul care a jucat cum ar trebui să joace toți: fără complexe, cu capul sus și cu pieptul „de oraș”, cum ziceau caporalii când învățai pasul de franțuji defilare. Mureșan a defilat printre toți, români și frațuji deopotrivă. Dacă mai erau vreo doi, trei ca el, îi băteam pe ăia de ne-ar fi ținut minte și în retur. Așa, rămânem cu gustul de otravă din fântâna cu apă prea limpede pentru gustul fotbalistului român în general. Nu-i nici o surpriză că s-a terminat 2-2. Ba chiar e bine să nu ne-au dat vreo 5.
