În ultima perioadă, subprefectul Alexandru Băișanu a avut două acțiuni extraprofesionale intens mediatizate și, culmea, criticate și hulite. La finele anului trecut, Băișanu fusese acuzat în presă că, în calitatea lui de subprefect, încasează fără drept sporul de doctorat, care se ridică la circa 3,3 milioane de lei vechi. Cu legea într-o mână și cu actele personale în altă, Băișanu a demonstrat că are dreptate și sporul pentru doctorat i se cuvine. Putea să se oprească aici, mai ales că scandalul mediatic se oprise. Dar, pentru a arăta că, în toată această poveste, nu era vorba de bani, cît mai ales de principii, subprefectul a hotărât să înființeze o bursă și să doneze cele 3 milioane unui student. A găsit un student, eminent și cu o situație materială precară, căruia îi dă lunar 3,3 milioane de lei.
Mai recent, subprefectul s-a alăturat trupei de teatru „Moonshrill” și, pe 20 ianuarie, a jucat pe scena de la Dom Polski, în piesa „Clinica”. Sala a fost plină, iar evenimentul a fost prezentat pe larg în presa locală. Dacă nu juca subprefectul în această piesă, sunt convins că reprezentația trupei „Moonshrill” ar fi fost consemnată în ziare, poate, prin câteva rânduri, într-un colț de pagină. Prin urmare, Alexandru Băișanu și-a atins scopul, căci, înainte de eveniment, declara că a luat decizia de a juca în această piesă pentru a atrage atenția autorităților și instituțiilor abilitate asupra faptului că Suceava are o trupă de teatru care trebuie sprijinită și că municipiul reședință de județ nu are nevoie de trupă de „import”.
Ce ar fi de spus după cele două întâmplări? După părerea mea, doar atât: felicitări, domnule Băișanu. Dar, cum spuneam, asta e părerea mea. Cele două acțiuni ale subprefectului Băișanu au fost destul de dur criticate de unii. Și în vorbirea liberă, pe străzile orașului, și în comentariile pe net. Nu au lipsit eternele formulări tâmpite („cît au luat ziariștii pentru articol?”), dar și acuze și reproșuri la adresa ziariștilor, că îl scot în față pe Băișanu, reproșuri mergând până la o întrebare idioată a unui superidiot: „Cum de nu vă vine să borâți când vă uitați într-o oglindă?”
Partea proastă cu noi, românii, este cu nu reușim să lăsăm deoparte simpatiile sau antipatiile personale, că nu puteam să trecem peste invidie atunci când ne exprimăm o părere despre cineva. Evident că Alexandru Băișanu nu este drag tuturor. Ca orice om. Dar, trecând peste aceste simpatii sau antipatii, cele două întâmplări prezentate sînt subiecte de presă. De câte ori ați auzit, în țara asta, ca un subprefect, sau un demnitar oarecare ori un om politic, să-și doneze o parte din salariu unui student? Repet, o parte din salariu, nu niște bani încasați pe nu știu ce fundație, de la niște prieteni potenți financiar, care te ajută astfel să-ți faci imagine. Probabil că mai există astfel de cazuri. Eu nu am prea auzit. Cel puțin la noi în județ. Apoi, câți demnitari ați văzut jucând alături de studenți într-o piesă de teatru? E un efort și un risc. Efort, pentru că ai de învățat ceva replici și ai de pierdut niște zile la repetiții. Risc – toți ochii sînt pe tine și nu ai certitudinea că va ieși bine.
Băișanu a făcut două fapte demne de toată lauda și s-au găsit niște anonimi, la propriu și la figurat, să-l pună la zid. Ajung să cred că, în partea asta a lumii, e mai bine să nu faci nimic. Stai în banca ta, nu te doare capul de necazul celui de lângă tine și nimeni nu te arată cu degetul. Ba, poate chiar ești și mai respectat și apreciat, pentru că, după mintea anonimilor de care vorbeam, nu ții să ieși în față și să-ți faci imagine.
