Nici nu vedem păcatele evidente, dar îi pedepsim pentru pozne copilărești

Copiii nu trebuie pedepsiți pentru greșelile pe care le-au făcut din pricina unor împrejurări nefericite. Deopotrivă, nu trebuie pedepsiți cu asprime pentru poznele și abaterile care țin mai mult de ușurătatea tinerească și de superficialitatea firească, decât de răutatea voinței. De exemplu, este o adevărată nedreptate și cruzime să-l pedepsești pe elevul puțin înzestrat, dar harnic și sârguincios, pentru faptul că nu își face temele atât de repede și de bine ca alți copii mai talentați. O barbarie și mai grosolană, ciudată până la absurd, este să fii aspru și să îi bați pe copiii slabi, bolnavi și infirmi din pricina acestor defecte naturale, pentru care ei nu sunt câtuși de puțin vinovați.
Deși acele obiceiuri proaste care țin de mâncat, de ținută, de mers și așa mai departe, precum și de abaterea de la regulile bunei cuviințe și încălcarea așa-numitelor bune maniere trebuie observate și corectate, a-i pedepsi pe copii pentru ele la fel de aspru ca pentru păcatele și viciile evidente (cum ar fi, de exemplu, minciuna, înșelăciunea, clevetirea, furtul și așa mai departe) ar fi un lucru cu desăvârșire nedrept și nechibzuit. Și totuși, cât de des se întâmplă lucrul acesta în sânul așa-ziselor „pături cultivate” ale societății! Într-o rătăcire la fel de mare cad părinții atunci când măsoară asprimea pedepsei după dauna pe care a adus-o copilul prin greșeala sa. Dacă, de exemplu, copilul, din imprudență sau din împrăștiere copilărească sparge o fereastră, o cană, o farfurie etc., mulți părinți, din avariție, îi pedepsesc pentru aceasta cu mult mai aspru decât pentru săvârșirea unui păcat grav, cum ar fi furtul, jurământul mincinos etc.
(Sfântul Vladimir al Rusiei, Cum să educăm ortodox copilul, Editura Sophia, București, 2011, pp. 131-132, Doxologia.ro)