În articolul anterior am discutat despre nevoia de afecțiune și nevoia de respect. În satisfacerea acestor nevoi sunt la fel de importante timpul petrecut împreună cu copilul cât și calitatea acestuia.
Nu este suficientă prezența. Copilul are nevoie de o prezență activă și afectivă, de modele de comportament, de comunicare.
Nevoia de comunicare
Între 3 și 6 ani copilul începe să aibă o viață socială. Intră în contact cu mai multe persoane, de vârste diferite, de la copii la adulți. Grădinița, prin numărul mare de copii, persoanele străine cu care petrece câteva ore, educatoarea, părinții altor copii, îl introduc brusc în societate. Uneori acomodarea este mai grea, dar de cele mai multe ori este firească.
Copilul începe să comunice mult mai mult. Dacă până acum era mai puțin implicat în relațiile cu copiii, acum interrelaționează din ce în ce mai mult cu ei în spațiile de joacă, în parcuri și în grădiniță. Și față de adulți copilul are altă atitudine.
El acumulează multe cuvinte atât în familie cât și în activitățile preșcolare, le folosește corect sau inedit, creează sau susține diferite situații de comunicare.
Bineînțeles că este important și temperamentul copilului, felul lui de a fi. Unii sunt mai retrași, mai tăcuți și timizi, alții sunt vorbăreți, impunători și chiar impulsivi. Unii nu vor să iasă în evidență, se tem să nu greșească, alții încearcă să capteze atenția și se manifestă natural sau dezinvolt în orice situație.
Copilul trebuie încurajat să comunice. Comunicarea dintre părinte și copil stă la baza formării și dezvoltării lui. Acest lucru înseamnă mai mult decât strictul cotidian.
Copilul pune multe întrebări și are așteptarea să i se răspundă. În această perioadă parcurge și așa-zisa „vârstă a de ce-urilor”.
Părintele trebuie să-i vorbească calm, cu cuvinte blânde, cu ton cald. Cuvintele nu trebuie limitate strict la presupusa puterea de înțelegere. Copilul este dornic și capabil să învețe cuvinte noi.
Cuvintele trebuie rostite clar și corect, chiar dacă copilul le stâlcește. Este o tentație a majorității părinților să păstreze forma drăguță sau comică a cuvintelor rostite de copil, să-l imite și să se amuze. Totuși nu trebuie să exagereze și cu atât mai puțin să râdă de copil sau să-l expună celorlalți pentru amuzamentul lor.
Trebuie găsite variante bune de comunicare chiar și atunci când copilul trebuie atenționat sau când răbdarea părintelui se apropie de final. (Ex. Mai bine ești sincer și-i spui „vorbim mâine, astăzi sunt / ești foarte obosit”, decât să simtă prezența ta lângă el ca o obligație pentru tine.)
O comunicare corectă și constantă face parte din intimitatea părintelui cu copilul său.
Comunicarea este și un important mijloc educativ. Copilul percepe din ton când are permisiune sau interdicție, când este apreciat sau când ceea ce face sau spune nu este pe placul celorlalți. Tonul și comunicarea nonverbală sunt de multe ori mai importante decât cuvintele, mai ales în situațiile corective.
O mare importanță o are și comunicarea în familie între ceilalți membri. Familia este cel mai important model al copilului. Efortul de a-i vorbi într-un anumit mod, cu ton corespunzător, pierde din eficiență dacă copilul are neșansa să vadă alt tip de comunicare în casă, la ceilalți.
„Când atingi coarda sensibilă, poți zice orice. Când n-o atingi, nu poți zice nimic. Problema delicată este să o găsești. George Bernard Show”
www.problemele-copilului-meu.ro
