Nepriceperea de a fi români

Circula, într-o vreme, un banc care spunea că la împărțirea bogățiilor lumii, Sfântul Petru reclama faptul că țara noastră ar fi primit mult prea mult.
De la munte, la mare, de la Delta Dunării, la râurile de interior (e la modă), de la rodnicia Bărăganului, la semeția Pietrelor Doamnei, acest tărâm
are aproape tot ceea ce îți poți dori, pentru ca să trăiești cu adevărat bine.
Răspunzându-i Sfântului Petru, Dumnezeu a numit acest loc România, dându-i evident conducătorii pe care îi merită.
Nimeni nu pune la îndoială faptul că traversăm o perioadă dificilă, a venit criza financiară, criza gazului rusesc continuă să creeze dificultăți, mai ales în zona
industriei (cât o mai fi), iar despre criza politică ce să mai spui. Acest moment de incertitudine vine ca o continuare firească a tot ceea ce s-a petrecut
de la revoluție încoace, după 20 de ani de reformă și tranziție ne trezim într-o nouă situație de compromis, o situație care părea nefirească, ba chiar imposibilă
în urmă cu câteva săptămâni, pe atunci când alegerile parlamentare nu erau încheiate.
Coaliția de guvernare închegată la umbra Pactului pentru România
încearcă o rezolvare a ecuației naționale, plecând de la însumarea unor promisiuni electorale ale celor două partide PSD și PD-L, promisiuni care vom
vedea în perioada următoare în ce măsură se vor regăsi în bugetul de stat și al asigurărilor sociale pentru anul 2009.
Mai departe de nivelul național, cred că ar trebui analizat contextul global în care ne aflăm. Ar fi trebuit să fi beneficiat deja de sume mari de bani, din fondurile europene, în calitatea noastră de stat membru al UE. N-a fost să fie. Ar fi trebuit să ne conturăm o poziție, dacă nu privilegiată, atunci măcar favorabilă, în ceea ce privește accesul la resursele de gaz ale Rusiei. Suntem aici, într-o zonă de intrare către UE care ar fi trebuit să asigure și să garanteze tranzitul gazului către vestul european. N-a fost să fie nici asta.
Ar fi trebuit ca cele câteva miliarde de euro, trimise acasă de cei care lucrează în
străinătate, să se resimtă într-o pondere mai mare în zona de afaceri mici și mijlocii. N-a fost să fie nici asta.
Întrebarea este una singură, de ce? Pentru că aveam toate atuurile necesare și avantajele ce decurg din structura naturală a României și evident din poziționarea geostrategică în partea centrală și est europeană.
Însă la o atât de simplă întrebare, răspunsul aproape că nici nu mai contează. Contează de fapt ce vom face de acum înainte. Contează dacă vom avea capacitatea să învățăm din greșelile noastre sau ale celorlalți. Contează dacă ne vom respecta în primul rând ca oameni și abia după aceea ca oameni politici. Pentru că de modul în care vom reuși noi, depinde reușita celorlalți.
Și atunci de ce pare să fie atât de greu să reușim acest lucru? Poate și pentru faptul
că nu ne pricepem să fim români, pentru că nu întotdeauna obiectivele sunt aceleași și pentru că de prea multe ori orgoliile sunt cele care primează.
Însă de data asta, mai mult ca oricând, nevoia de a reuși e mai mare, e aproape sinonimă cu viitorul mai bun pe care cu siguranță ni-l dorim. Oare ne vom pricepe?
Cătălin Nechifor