Înconjurată de dușmani pe care îi credeam prieteni, văd viața totuși în culori. Printre realizări pe care le credeam doar vise, văd viitorul promițător. Trecutul plânge, gândindu-se la despărțire.
Prezentul mă ia de mână și-mi zâmbește, îmi promite lucruri pe care nici el nu le crede; e îmbătat de vraja lumii în care trăiește, nu știe ce e adevărul sau minciuna, victoria sau eșecul, agonia sau extazul.
Lumina răsăritului îl trezește din când în când, însă îl îngroapă din nou în deznădejde.
Prezentul este o continuitate a trecutului, deseori se raportează la ce-a fost pentru a răspunde la ceea ce este, aducând-i reproșuri amare.
Viitorul stă cufundat în fotoliul moale din fața șemineului și îi mijește în colțul gurii un zâmbet enigmatic, privind zbuciumul prezentului, al trecutului, ai predecesorilor săi.
Oricât ne-am strădui să ajungem viitorul din urmă, e în zadar, pentru că nu am reuși.
Prezentul se trece ca ceara la fața focului, însă tot în prezent trăim.
Viitorul mă trage de mânecă și mă roagă să trăiesc pe teritoriul lui. Însă, doar visele mele își au locuința acolo. Mi-e imposibil să-i pot îndeplini dorința, doar o minune ar putea face asta.
Trecutul … Prezentul … Viitorul, tărâmuri pe care îmi irosesc viața, locuri ce și-au pus și își pun în continuare amprenta pe trupul și sufletul meu, lumi pe care le-am schimbat, în care trăiesc și visez.
Un orgoliu tânăr și incoruptibil strigă în mine, însoțit de curajul disperării.
Visele sunt lumea mea de-a doua.
Iuliana ROMAN
Clasa a XI-D
