De câțiva ani realizez pentru Centrul pentru Jurnalism Independent și un ONG american un studiu despre capacitatea presei din România de a rezista presiunilor politice sau economice. Pe scurt, ideea este că adunăm anual un grup de ziariști, experți media, oameni din publicitate și ONG-uri și îi rugăm să comenteze situația României pe o listă de vreo 40 de indicatori, care variază de la legislație la stabilitatea economică a presei.
Scriind acest raport în fiecare an din 2003 încoace, am observat o tendință ușoară de stabilizare, un progres anual minor, dar constant. Anul acesta, discuțiile din cadrul grupului au fost parcă mai deprimante ca niciodată. Notele pe care le-a primit România în 2007 au scăzut dramatic până la niveluri similare celor din vremea guvernului Năstase, când ne plângeam toți că stătea Dorina Mihăilescu cu monitorizările pe capul nostru și suna pe unde apuca ca să nu mai fie invitați băieții care îl enervau pe ”domnu` primu` ministru”. Nu m-as fi așteptat în ruptul capului ca la primul raport după intrarea în UE să consemnez un regres atât de puternic. Și nu este studiul CJI singura cercetare care constată înrăutățirea situației României. Tocmai a fost dat publicității studiul anual al organizației Global Integrity. Acesta este un instrument internațional comparativ despre corupție, concurent al celebrului Index al Perceptei realizat de Transparency International. Este și mai bun după părerea mea, pentru că măsoară gradul de pregătire al statului de drept pentru a face față corupției. Mă așteptam ca la percepție să stăm foarte prost (românii consideră că țara lor e mai coruptă decât consideră cubanezii sau cei din Republica Moldova, ceea ce spune mai multe despre așteptările înșelate decât despre starea de fapt; îmi închipui că săracii cubanezi au altele mai importante pe cap decât să se plângă de corupție). Dar studiul GI nu analizează percepții, ci starea de fapt, capacitatea angrenajului instituțional anti-corupție. România regresează și aici în primul ei an de apartenență la UE. Ideea principală a capitolului pe România este că avem legi bune pe care nu le aplicăm. Ceea ce se vede cu ochiul liber la televizor. Vorbim ca bezmeticii despre revenirea lui Adrian Năstase în prim plan, în condițiile în care acest om a fentat justiția și a evitat obținerea unui verdict. Dacă am fi avut un verdict de nevinovăție aș fi fost printre cei care și-ar fi cerut scuze pentru că a scris negativ despre Năstase. Dar avem un personaj care a ajuns simbol umblător al nefuncționării justiției în România. Absolut toate aspectele blocării statului de drept se regăsesc în cazul Năstase: coalizarea parlamentarilor pentru protejarea unuia dintre ei, crearea de privilegii legale speciale pentru politicieni (protecție sporită în fata legii), folosirea tertipurilor procedurale prin amânări care sfidează bunul simt, lașitatea judecătorilor care sunt fericiți că pot pasa dosarele altora, încurcături legislative premeditate, intimidarea publică a martorilor sub privirea unor procurori neputincioși, spălarea de cadavre la televizor de către jurnaliști cu o accentuată tendință spre idioțenie morală. Năstase este simbolul neputinței noastre. Iar noi facem analize complicate despre posibilitățile sale de revenire.
Cazul Năstase este doar un simptom al regresului general din primul an după aderare. Trebuie să spun că din păcate părem ușor nebuni, noi, ca popor. Părem un popor care s-a chinuit fantastic să ajungă undeva pentru a-și da cu stângul în dreptul exact când a ajuns acolo. Săptămâna viitoare voi analiza de ce a ajuns România să fie văzută la Bruxelles ca un caz dramatic de regres după epuizarea condiționalităților UE, care acționau înainte de aderare.
