Ne vorbesc părinții Bisericii

Un oarecare sihastru trăia în pustie și avea un frate mirean, în lume, într-un oraș. Iar după câtăva vreme a murit fratele său și a rămas în urma lui un copilaș de trei ani. Iar sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo și a luat pruncul și l-a dus cu sine în pustie, la chilia lui, și îl hrănea pe el cu finice și cu alte verdețuri din pustie, de care mânca și el. Și n-a văzut copilul niciun om, fără numai pe bătrânul sihastru, care îl hrănea pe el, de când l-a dus în pustie, nici femei, nici sat, nici pâine n-a mâncat, nici n-a știut ce este și nici cum este viața lumii acesteia. Ci, totdeauna, era în pustie cu bătrânul, postind, rugându-se și lăudând pe Dumnezeu. Și așa a petrecut, întru acea pustie, optsprezece ani, și s-a săvârșit.
Iar după îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu să-i descopere lui despre acel copil în care ceată de sfinți este rânduit. Și, după multă rugăciune cu osârdie făcută, i-a arătat lui Dumnezeu cele despre copil. Că a adormit și a văzut în vis un loc oarecare, întunecat și plin de toată scârba; și în mijlocul acelui loc era aruncat acel copil, zăcând în mare necaz și supărare nespusă. Aceasta văzând, bătrânul s-a mirat și a început a grăi către Dumnezeu, zicând: „Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu era curat acest copil de toată spurcăciunile trupești și necurățiile lumești? El, care în toate zilele și nopțile te lăuda pe Tine și postea, și priveghea și se ostenea și de niciun păcat lumesc nu era atins? Dar acum, ce este aceasta, de-l văd pe el la acel loc de necaz, pedepsit? Dar noi, care suntem născuți și crescuți și îmbătrâniți în păcate, ce nădejde de mântuire să mai avem? O, amar si vai mie!”.
Acestea, și mai multe, cu plângere și tânguire grăindu-le bătrânul, a stat înaintea lui îngerul Domnului și i-a zis: „Ce plângi așa, bătrânule, și te tânguiești pentru acel copil care, cu adevărat, de păcatele cele trupești și lumești neatins a fost. Și a se ruga și a posti, și a priveghea l-ai învățat pe el, dar a se smeri, pentru ce nu l-ai învățat pe el? Că avea mândrie mare și înălțare întru inima sa, socotindu-se pe sine, pentru curățenia și viața lui cea neatinsă de lume, că este om mare și mare sfânt, mai mult decât cei din lume; și cu acea mândrie înaltă întru inima sa a și murit. Deci, dar, să cunoști că nu este nedreptate la Dumnezeu. Căci tot cel ce se înalță cu gândul pe sine necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice Prorocul”. Acestea zicând, îngerul s-a făcut nevăzut.
Iar bătrânul și-a venit în fire și în cunoștință și a tot plâns neîncetat, pentru soarta copilului, până la sfârșitul vieții sale, punându-și nădejdea în mila lui Dumnezeu.
Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
(Proloagele, volumul I, Editura Bunavestire, pp. 519-520)