Ne vorbesc părinții Bisericii

Părintele Efrem se deznădăjduise atât de mult din pricina stării generale de nepăsare, încât nu aștepta prea multe lucruri de la Starețul Iosif.
Starețul Iosif avea o reținere în a vorbi cu părintele Efrem, deoarece el însuși cunoștea foarte bine nepăsarea ce domnea în jurul său. Dar de vreme ce totuși îl chemase, l-a trimis pe părintele Atanasie să-l strige. Și astfel, părintele Efrem începu să-i spună Starețului cu mâhnire:
– Văd că toți monahii se ocupă numai cu rucodelia și nu găsești un om căruia să-i spui gândul tău și de la care să auzi un cuvânt duhovnicesc. Oare călugărie este această viață pe care o trăim noi? Muncă de dimineața până seara, iar pe deasupra ocări înjositoare și să nu auzi un cuvânt dulce?! Unde este virtutea? Unde este dragostea? Unde rugăciunea?
– Fiul meu, ia aminte, acesta este starețul tău. Pe acesta ți l-a descoperit Dumnezeu. Nici să pleci nu poți, dar nici să-l judeci.
– Bine, dar asta este purtare de stareț? De ce să nu plec să-mi caut un stareț mai duhovnicesc?
– Ascultă, fiul meu, știi că ai făgăduit să te lepezi de lume, iar acum pe de altă parte cauți cinstiri și lingușiri? Ei, află că te-ai înșelat! Dacă vrei să fii robul lui Hristos, trebuie să primești și tu tot ceea ce a răbdat El pentru noi, adică disprețuiri, ocări, înjosiri, chiar și scuipări și bătăi. Dacă rabzi toate acestea, atunci ridici și tu o mică cruce și-L urmezi pe Hristos. Nimeni nu dobândește mântuire și sporire cu desfătare, cu cinstiri deșarte și cu politețe.
(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 168-169)