Ne vorbesc părinții Bisericii

„Care sunt treptele mărturisirii? Când lipsesc duhovnicii, ce trebuie făcut? Cum se poate curăți sufletul de toate păcatele?
– Mărturisirea e un act de comunicare sinceră, dureroasă către persoana preotului, care te ascultă în numele lui Hristos. Ea satisface setea omului de comuniune, de ieșire din singurătatea mândriei, a neîncrederii în alții, a disprețului. Prin ea omul reintră în viață sau sporește în viață, care stă în comuniunea respectuoasă cu Dumnezeu și cu semenii. Cine își ia curajul să se mărturisească preotului nu va mai disprețui nici pe semenii săi. El se va putea comunica și altora cu neputințele sale de a avea viața prin sine. El va câștiga smerenia care însoțește comunicarea și comuniunea. El vede dependența sa de Dumnezeu și importanța semenilor pentru viața sa.
Mărturisirea poate avea diferite trepte. De la o mărturisire rece a unor greșeli prin care cel ce o face are grijă să nu apară prea compromis în ochii duhovnicului sau mai rău și mai vrednic de disprețuit decât alții, sau de la declarații generale despre marea sa păcătoșenie, ea poate urca pe trepte tot mai înalte în înfățișarea actelor concrete ale nevredniciei sale, cu o durere adânc simțită pentru ele și pentru urâciunea stărilor care le-a produs. Aceasta face din mărturisire și o pocăință care trebuie să o însoțească. Dar numai dacă această pocăință durează și se manifestă și într-o viață nouă, contrară celei manifestate în faptele mărturisite, mărturisirea aceasta se dovedește că n-a fost și ea un act de cinism care nu se rușinează de faptele urâte mărturisite și de stările care le-au produs, sau că a avut un regret că nu poate fi un altfel de om.
Duhovnicul poate să nu fie la înălțimea de a putea asculta cu înțelegere acest fel de mărturisire și de a putea să compătimească real pe cel ce a manifestat astfel de neputințe, dar îi poate da sfaturi prin care acela să le învingă și să nu-1 lase să rămână în disperare, sau în împăcarea lui cu această neputință, pe care o regretă, dar nu se angajează serios să o depășească. Dar însăși o mărturisire la treapta descrisă poate da tăria amintită duhovnicului, poate trezi și în el înțelegerea și compătimirea corespunzătoare, ajutându-1 și pe el să-și vadă niște neputințe asemănătoare și să caute în sine tăria pentru a le învinge, comunicând-o și celui ce i se mărturisește. E mare lucru ca cel ce mărturisește să-și facă din duhovnic un prieten, un prieten nu de glume, ci de înțelegere serioasă, dar la aceasta poate contribui și el prin sinceritatea și durerea cu care se mărturisește. Dorința de comuniune cu altul trezește și în acela capacitatea de comuniune.
Comunicarea sinceră, plină de o dureroasă căință a păcatelor, aduce o eliberare de ele. Dar aceasta trebuie să o constate duhovnicul. Comunicarea făcută de cel ce se mărturisește l-a deschis milei lui Dumnezeu. Dar aceasta trebuie să o constate duhovnicul care ascultă mărturisirea în numele Domnului. Dacă se simte el pătruns de milă pentru cel ce se mărturisește, are în aceasta dovada că Dumnezeu însuși e prezent în mila sa cu mila Lui.
Iar dacă duhovnicul nu observă o căință adâncă pentru păcate la cel ce se mărturisește, sau păcatele sunt așa de grave încât trebuie pentru ele o pocăință mai îndelungată, sau o dovedire prin altfel de viață că s-a eliberat de obișnuința lor, el recomandă faptele care pot să elibereze de obișnuința lor sau dovedesc căința lor reală de ele, spunându-i să vină din când în când pe la el, ca să vadă dacă împlinește recomandările lui; și în funcție de seriozitatea împlinirii lor, îi scurtează timpul opririi de la Sfânta împărtășanie, de la reala comuniune în Hristos.
Dacă ar fi să lăsați moștenire o frază, care ar fi aceasta?
– Aceasta ar fi: Credeți în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și împliniți poruncile Lui ca să aveți viață veșnică și un sens în viața pământească!”
(Ieromonah Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, vol II, 1984, pp. 81-82)