Clipele de fericire a căror prezență o păstrăm vie sunt supuse unei selecțiuni care ne scapă cu totul și folosește criterii ciudate. S-ar crede că ne rămân cele de bucurie intensă, ori legate de însemnate evenimente favorabile. Nu. Supraviețuiesc instantanee lipsite de orice semnificație.
Mie, spre pildă, ca izvor nesecat al senzației de fericire inefabilă, îmi rămân imaginile plimbărilor pe care le făceam cu mama, pe jos, până la șosea, după sfârșitul iernii. Trotuarele din nou curate. Aerul iute, cerul îndeobște albastru. La începutul după-amiezii, lume puțină. Mergem departe, ne înapoiem nițel obosiți, luând-o pe Calea Victoriei. Oprire la cofetăria Nestor: o prăjitură compactă, un pahar de apă rece, sorbit.
De ce atâta senin?
În zilele de sete, în zilele de zăduf, în zilele de ger, la pușcărie, din amintirea clipelor acelora banale îmi scoteam – ca dintr-o fântână fermecată – puteri și consolări. Și mai ales puterea de a mă concentra ca să mă rog.
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 399)
