Din pricina unei neînțelegeri, unii dintre noi socotesc că problema aceasta nu ar fi avut până acum o rezolvare în Biserica noastră sau, cel puțin, o socotesc o problemă care trebuie supusă cercetării amănunțite și revizuirii din partea autorității bisericești.
O mare parte a mirenilor noștri își îngăduie încă să gândească exact așa și cu privire la o altă problemă foarte asemănătoare cu aceasta și anume: dacă păstorii ortodocși trebuie să satisfacă cererile rudelor cu privire la săvârșirea deplinei prohodiri și înmormântări bisericești a celor care în timpul vieții s-au declarat ieșiți din Biserica Ortodoxă, lucru pentru care nu au săvârșit pocăința cuvenită nici înainte de moarte.
Iar moartea renumitului scriitor rus Lev Tolstoi, care pentru lucrările sale evident eretice a fost supus la vremea sa în mod public excomunicării bisericești și de aceea a fost lipsit de înmormântarea creștină, a slujit ca motiv pentru discuțiile deosebit de aprinse cu privire la această problemă din urmă.
Din corespondența Sfântului Teofan se vede că și el nu o dată a trebuit să dea răspunsuri cu privire la ambele probleme menționate mai sus. Este adevărat, în răspunsurile lui de data aceasta nu vom găsi ceva nou și măreț: aici sfântul, la fel ca și în toate celelalte ce se referă la învățătura rânduită a Bisericii, păstrează cu strictețe rânduielile canonice, dar noi credem că tot nu este de prisos să pomenim aici răspunsurile lui, întrucât sunt expuse de el minunat de simplu, convingător și accesibil pentru înțelegerea fiecăruia.
În afară de aceasta, nu putem să nu vedem din aceste răspunsuri cum sfântul cel înțelept, pentru împăcarea conștiinței tulburate a întrebătorilor, se străduiește să scoată din tezaurul inimii sale și o parte de mângâiere creștină pentru necazurile lor.
Mă întrebați – îi scrie el unuia dintre întrebători – dacă vă puteți ruga pentru sinucigași. Biserica nu dă voie, cum, dar, se vor ruga fiii și fiicele? Eu cred uneori că ne putem ruga acasă în rugăciunea noastră particulară. Dar aici apare ispita de a arăta că noi suntem mai milostivi decât Biserica și Însuși Dumnezeu. Este de ajuns să ne limităm la părerea de rău pentru ei, lăsând soarta lor în mila nemăsurată a lui Dumnezeu. Gândul că ne putem ruga pentru cei care sunt învredniciți de înmormântarea bisericească se sprijină pe presupunerea că cei ce au îngăduit înmormântarea bisericească nu au socotit că ucigașul s-a ucis pe sine în mod conștient. (…)
Dumnezeu Însuși știe totul mai bine decât noi toți, poate mai mult să reducă vina și va ierta, și va milui dacă dreptatea nu va împiedica mila. Iar pentru noi este mai sigur decât orice să lăsăm totul în mâinile lui Dumnezeu. Eu, totuși, întotdeauna am crezut și cred – repetă iarăși sfântul – ca în particular, în rugăciunea mea, îi pot pomeni pe acești oameni.
Dezvăluind acele temeiuri pentru care Sfânta Biserică interzice să se săvârșească rugăciuni publice pentru cei ce au murit în afara comuni unii bisericești, sfântul îi răspunde unuia dintre solicitanți astfel:
Mă întrebați cum să-i pomeniți pe părinții dumneavoastră, care au murit sectari? În rugăciunea dumneavoastră particulară pomeniți-i și rugați-vă pentru ei, adresându-vă milei nemărginite a lui Dumnezeu, și în ea lăsați soarta lor. Iar în biserica nu trebuie să-i pomeniți.
Biserica se roagă pentru fiii ei să-și păstreze credința și să izbândească în ea; iar pentru cei ce se află în afara ei, se roagă să se întoarcă la credința și să se unească cu ea. De vreme ce adresarea aceasta trebuie să se săvârșească aici, pe pământ, atunci și puterea acestei rugăciuni se limitează la șederea pe pământ a celor pentru care se săvârșește rugăciunea.
Biserica este legătura vie a tuturor credincioșilor, care, unindu-se într-un întreg sub un singur Cap – Hristos Domnul, alcătuiesc un singur trup. Biserica o alcătuiesc credincioșii – vii și morți. Cei ce ies de aici necăjiți rămân în afară ei și în afara Domnului, a Capului ei. Necredincioșii de pe pământ sunt chemați și, dacă se folosesc de această chemare aici și intră în Biserică, atunci și dincolo vor fi așa, adică fiii Bisericii.
Mântuitorul spune: Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 16). și mai spune: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3, 5), iar acest lucru trebuie să se săvârșească pe pământ. Și mai mult: în ceruri este dezlegat numai ceea ce este dezlegat pe pământ.
Au existat experiențe din acestea: când cineva dintre cei vrednici de Împărăție a murit cu un păcat nedezlegat, Domnul l-a condamnat să se întoarcă pe pământ pentru terminarea celor neterminate.
Cei ce mor în afara credinței sunt asemenea sinucigașilor. Pentru sinucigași Biserica nu se roagă, căci ei mor în păcat de moarte, nedezlegat, necurățit prin pocăință. Este dureros să audă acest lucru iubirea pe care o aveți pentru părinții dumneavoastră, dar la aceasta puteți adăuga ceea ce este rânduit pentru pruncii care mor fără botez. Aceștia sunt lăsați în mila nemărginită a lui Dumnezeu. Lăsați și dumneavoastră în mila lui Dumnezeu soarta părinților și rugați-vă pentru ei în rugăciunea particulară să le fie lor după mila credința dumneavoastră în mila aceasta.
Cu același scop, de a-i convinge pe cei nedumeriți în privința părerii lor greșite despre Biserica noastră Ortodoxă – cum că ea ar fi obligată să se conducă în toate relațiile cu oamenii nu altfel decât numai după sentimentul iubirii, de vreme ce interdicția ei de a săvârși rugăciuni pentru cineva, după cuvintele lor, înseamnă cu cuvântul să propovăduiască un lucru, iar cu fapta să procedeze cu totul pe dos – preasfințitul propune atenției celor nedumeriți următoarele de mai jos:
(Înalt preasfințitul mitropolit al Moscovei Filaret a condamnat chiar și faptul de a fi îngăduite de cineva grijile inutile privitoare la fastul din cadrul înmormântării persoanelor care mor subit. „Dacă voim să înfrumusețam moartea cea tristă printr-o înmormântare onorabilă – a scris el cu o anumită ocazie – îi aducem o jignire morții cucernice, egalând-o cu ea pe cea năprasnică. Spuneți, de vreme ce Dumnezeu trimite un fapt umilitor, Îi va fi Lui plăcut acest lucru?” – Scrisorile mitropolitului Filaret este rectorul Academiei duhovnicești din Moscova).
Iubirea – spune el – este temelia tuturor legilor și a virtuților, nu numai a celor evanghelice, ci și a celor omenești, laice; prin urmare, orice faptă, conformă cu legea, este conformă și cu iubirea și orice valoare a faptei, conformă cu legea, sau justă, este conformă și cu iubirea. Însă iubirea este mai înaltă și mai amplă decât legea.
Există fapte de iubire care nu sunt hotărâte prin lege stabilită și nu sunt deloc împotriva legii; însă faptele hotărâte prin lege și neîmplinite de persoana de sub lege sunt fărădelegi și sunt potrivnice iubirii chiar dacă au tins spre binele cuiva.
Acest lucru are importanță mai ales în sens juridic. Dacă judecătorul îl achită pe cel vinovat împotriva legii sau îl răsplătește pe cel nedemn de răsplată, chiar dacă, în aparență, le face un lucru bun celui vinovat și celui nedemn, totuși face mai mult rău decât bine, încălcând iubirea față de binele obștesc, autoritate și reguli. (Nu în zadar se spune: „Și în milă este nevoie de rațiune” – proverb rusesc).
Este lăudată, spuneți voi, mila la judecată. Așa, în chip lăudabil procedez eu dacă știu să arăt milă fără să încalc dreptatea judecății; altfel mila mea merită să fie bătută cu vărgile. Mila trebuie să se îmbine cu adevărul. Nu rezolvă cel mai bine această problema Crucea lui Hristos? Ce iubire nemărginit de mare este în ea și alături de ea – ce dreptate nemărginit de mare!
Sfântul Teofan Zăvoratul
Sursa: www.crestinortodox.ro
