Am urmărit cu sufletul la gură cele două meciuri ale echipelor noastre în cupele europene, cu dorința de a nu scăpa nici o secundă din desfășurarea lor, chiar dacă urmăream în paralel (doar audio, adică având volumul dat mai tare, și doar în caz de evenimente deosebite mutându-mi privirea de pe un televizor pe celălalt) și meciurile adversarelor noastre din tururile următoare. Din ceea ce am văzut, mărturisesc că sunt mai sceptic ca oricând în privința șanselor de calificare ale ambelor noastre combatante. Clujul, dincolo de rezultatul care nu numai că ne bucură pe toți, dar are și darul de a întreține iluzia eventualei calificări, a reușit ca după un început fulminant (care a durat fix 12 minute, până la al doilea gol) să nu mai joace absolut nimic până la finalul partidei în care am revăzut nu se mai știe a câta oară același film (rămas, de data asta, la faza de thriller, fără a degenera în horror) în care ai noștri sunt fugăriți, înghesuiți, presați și agresați, iar noi, telespectatori nevinovați, ne rugăm Domnului să mențină rezultatul dar și să nu ne pocnească ceva la inimă sau în creier. Îmi pare rău că nu pot împărtăși entuziasmul celor care văd în acest nenorocit de 2-1 „o mare performanță”, „un prim pas către ieșirea din grupe” (aici e aproape corect, cu mențiunea că oricum se iese din grupe, dar se poate ieși de tot!) și alte chestii d-astea. În fond, pe cine a bătut, chinuit rău, Clujul? Iar felul în care timp de 80 de minute s-a apărat ca la balamuc, numai cu mingi bubuite spre terenul ălora ori direct în tribune a fost doar jenant, nicidecum dătător de speranțe.
Prin comparație, paradoxal pentru un 4-1, Steaua a jucat chiar fotbal: deschis, avântat, cu șuturi și, minune dumnezeiască!, chiar un gol înscris pe Anfield Road, împlinind astfel visul de aur al PRO TV. Numai că, în stil pur românesc, când joci bine o iei tare de tot… Și poare că ar trebui să fim mulțumiți că ăia n-au respectat indicațiile antrenorului care le tot arăta 5 degete de la mâna dreaptă! Splendid golul lui Dodel, dar iarăși, dacă tragem linie și adunăm, la urmă ne iese socoata finală: ne-a distrus o echipă de rezerve! Oare ne poate consola ideea că și americanii au câștigat „mondialele” de baschet jucând cu echipa a 4-a!?
