Ne-am scos!

Mi-a trecut boala gazonului, un fel de rujeolă care mă contamina ori de cîte ori vedeam, un meci de pe întinsul patriei. Ceea ce am văzut alaltăieri noaptea, la Bratislava, în meciul dintre Artmedia (mamă, ce nume haios și-au tras slovacii, sună aproape la fel de bine ca Building Vînju Mare!) din localitate și nefericiții lor vizitatori de la Porto a întrecut în oroare tot ceea ce sălășluiește pe plaiul nostru încă ăl mioritic de cînd la vîrf este administrat de ciobani. Aș zice chiar că victime dezastrului de pe toloaca din Bratislava au căzut ambele echipe, întrucît cu o victorie s-ar fi calificat oricare din ele, în condițiile în care în celălalt meci, de la Glasgow, Inter și Rangers au terminat tot la egalitate, 1-1. Dar cum morții mamei lui de teren să înscrii un amărît de gol cînd picioarele ți se înfundă pînă la glezne în mîl, iar arbitrul habar nu mai are, cînd rămîi fixat în mlaștină, dacă te-ai înțepenit singur sau dacă te-a prins de mînă un adversar? Și de unde să mai știe, săracul, dacă ăla era fundaș advers sau coechipier, din moment ce toți, absolut toți jucătorii, erau acoperiți de mîl de la gît pîn’ la crampoane? Cu același prilej nefericit, am constatat și că în materie de ratări încă nu s-a spus totul, astfel încît cred că ratarea aceea a portughezilor poate fi doar pe termen scurt, evident, considerată ratarea mileniului. Vă reamintesc faza: de pe stînga, dintr-un loc unde mai era puțină iarbă, unul de la Porto comite un șut-centrare care îl depășește, desigur, pe portarul fixat în mîl. Și tocmai cînd să intre mingea în poartă, din spate, lansat, vine un coechipier care o lovește cu capul. De fapt, parcă mai mult s-a ferit. Sau Dumnezeu știe ce a făcut de fapt. Sigur e că mingea, de pe linia porții, a luat-o nițel înapoi, iar apoi iar înainte, peste poartă. De zeci de mii de ori repetată, lovitura nu poate ieși la fel. Ba chiar nu se poate ca mingea să se ducă altundeva decît în ațe. Alaltăseară, evident că tot din cauza mîlului care l-a pus pe portughez într-o poziție imposibilă, s-a putut. Uite, de-aia zic eu că mai bine ne retragem, cu toate consecințele, din cupele europene, decît să ajungă albanezii să rîdă de „gazoanele” noastre, cum am rîs eu alaltăseară de cel al slovacilor. Sau poate că albanezii rîd deja, de multă vreme, de ale noastre!?