Mi-a ieșit previziunea, mai puțin scorul. Adică România lui Pițurcă a jucat exact cum anticipasem eu tactica neisprăvitului, norocul lui chior, ba chiar orb fiind acela că nici Elveția n-a jucat mai breaz. Chiar și așa, cel puțin în prima repriză, Elveția ne-a călărit din toate pozițiile. Dovadă stă scorul la cornere: 6-0 pentru Elveția la pauză, 8-1 fiind la final. Bafta lui Pițurcă, de știință neputând fi vorba, s-a concretizat prin starea de visare a elvețienilor, la fel de uimiți ca nemții, cred, după nefirescul 5-3, precum și prin reflexele cu adevărat excepționale ale lui Pisică. Bașca lovitura de cap a lui Grozav, norocoasă tot atât cât fuseseră vreo 3 din 5 ale elvețienilor în meciul cu nemții. Pe fond, însă, prăpăd! M-a umflat râsul când, exact cum scrisesem eu tot aici în ziua meciului, l-am descoperit pe urmașul lui Mutu: nu, nu într-ale marcatului de goluri, ci în alergatul de dement după mingile aruncate de-a droanga, la disperare, înainte, de o apărare asediată rău. Îl cheamă Daniel Niculae și joacă pe undeva prin liga a II-a franceză, la o echipă adesea pusă și ea în situația de a arunca mingea unde o fi, pe cât posibil cât mai departe de propriile ațe. Fugea, săracu’, cât îl țineau pulmonii, după o minge care fugea întotdeauna nițel mai repede decât el. Ceea ce s-a petrecut în repriza a doua ține mai degrabă de paranormal și de lipsa de omogenitate a echipei ăsteia încropite, nicidecum de indicațiile lui Pițurcă. Adică au fost vreo doi, trei care „nu s-au integrat în schemele tactice” și uite-așa a ieșit golul! După meci, în studioul Digi, circul a fost încă mai vârtos decât cel de pe teren: Ilie Dumitrescu nu mai prididea cu limbile la adresa lui Pițurcă pentru „impecabila organizare în defensivă”, în timp ce Nana Falemi (care, „ptiu, vorbește!” – țineți minte bancul cu baba și studentul străin în tramvai, nu?) ne spunea, ca unor proști ce suntem, că „Pițurcă e un antrenor extrem de ofensiv” (!!) numai că „n-are cu cine”. Eu zic că problema la Pițurcă e că… n-are cu ce! Iar la Falemi, tot așa.