Un subiect puternic dezbătut în mediul politicilor economice din zona Europei și Americii de Nord este cel al reindustrializării. Din păcate, în mass-media și pe rețelele sociale este amintit doar tangențial și, drept urmare, populația este slab informată sau chiar manipulată și în acest domeniu (vezi opoziția la atragerea de investiții străine în industria militară). Nu pot să contribui la modificarea acestei realități, nici măcar în proporții infime, dar consider că pot să prezint niște efecte ale acestui fenomen pe plan mondial și național. Ca de fiecare dată, o schimbare majoră în economia mondială (precum „globalizarea”, spre exemplu) are consecințe pozitive și negative în plan social-economic și este cazul să le punctăm pe unele.
Să pornim, cum este normal, de la necesitatea reindustrializării în Vest, mai ales a industriei „grele”, precum cea de apărare, care atrage în „jocul” dezvoltării și alte ramuri industriale sau servicii adiacente. Acest fenomen a apărut ca urmare a dependenței lumii occidentale de „atelierele planetei” (China, India, Coreea de Sud etc.) în furnizarea de componente, materii prime rafinate (minerale neferoase, spre exemplu) și chiar produse finite care determină o vulnerabilitate crescută într-o lume a agresiunilor (Ucraina, Orientul Mijlociu, Africa). Frica s-a extins și cere măsuri de apărare, în primul rând materiale (arme, muniții, industrie funcțională, rețea de transport greu etc.), dar o înarmare rapidă determină creșterea economică, locuri de muncă, o poziție geopolitică și o intensificare a colaborărilor în cadrul alianțelor mai eficientă (standardizarea armamentului, produse realizate în comun, precum avioane etc.). Dar și utilizarea de fonduri imense care nu determină creșterea nivelului de trai, dar apără viețile. O necesitate absolută. Creșterea economică generată de reindustrializare este mult mai înceată decât în domeniile „la modă” (IT, biotehnologie, mașini electrice etc.) și profitul mai redus (de aici și „apetitul” scăzut al investitorilor după 1990). Se speră argumentat că situația se schimbă rapid, datorită comenzilor tuturor statelor. Deci, rentabilitate!
Numărul de locuri de muncă nou create este totuși limitat datorită automatizării și robotizării din domeniu. Iar cei angajați trebuie să dețină o calificare înaltă, vremea „liniei de montaj” cu mulți muncitori a trecut. Însă plusul de experiență din acest domeniu poate fi un certificat de competență în multe domenii.
Scăderea dependenței de import, în primul rând pentru produse și materii prime „sensibile”, este pozitivă deși, ca regulă, mai costisitoare în țările cu forță de muncă scumpă. Este mult mai ieftin să imporți oțel sau aluminiu (necesare industriei grele), dar dacă apare un embargou generat de interese militare? Compensarea poate veni (valabil și pentru România) din exportul de materiale militare pentru că asistăm la o „foame de piață” ca în cele mai dure momente ale Războiului Rece. Dar nici „dependența” de export nu e bună (nu e cazul nostru).
Poziția în lume (locul în geopolitica mondială) nu este determinat decisiv de reindustrializare, dar aceasta se manifestă clar. Doar în relație cu resursele interne, controlul rutelor comerciale și locul în „lumea științei”, o țară poate fi remarcată și remarcabilă.
În final, trebuie spus că nu există o rețetă ideală a reindustrializării. Un proces diferit în funcție de perioadă sau națiune. Acest lucru face absolut necesară o guvernare flexibilă, pregătită (calificată) și dedicată intereselor naționale (real, nu declarativ). Vom valorifica momentul repornirii industriei naționale mai puternic? Avem ocazia. Și sunt semnale pozitive!
