Dezvoltarea într-un ritm fantastic a tehnologiei și efectele ei pe plan social trebuie să fie un motiv de îngrijorare pentru decidenții din lumea întreagă. Un studiu din SUA arată că 60% (!!) din profesiile actuale nu existau în 1940 sau nu erau prinse în „registrul de meserii” de la ei. Au apărut noi profesii, dar au și dispărut multe în urma mecanizării (lucrători manuale ai ogoarelor), dezvoltării urbane (sacagiii, spre exemplu) sau creșterii veniturilor (meseriași care reparau electrocasnice, haine etc.). Iar acest fenomen se va intensifica rapid și apar două întrebări: ce alternative sunt pe „piața muncii” și cum ne adaptăm la schimbări? Dezinteres pe aceste subiecte va genera un procent imens de cetățeni de a căror profesie societatea nu mai are nevoie. Vor fi mulți cei „inutili”.
În decursul istoriei, schimbările majore (sau „distrugeri creative”, cum sunt prezentate în istoria economiei) au avut loc în timp, și populația s-a adaptat, dar și cu sacrificii dureroase în multe cazuri. Spre exemplu, războaiele de țesut dezvoltate în Anglia (secolul XVIII) au ruinat breslele țesătorilor, iar în India (colonie britanică), „oasele țesătorilor au albit câmpiile”, cum spunea un englez. Efectele dezvoltării tehnologice sunt excepționale pe plan economic, dar nu întotdeauna și în zona social-umană. Societatea, și mai ales instituțiile sale, trebuie să pună în practică programe de evitare a excluderii sociale a multor cetățeni, în primul rând a celor cu o calificare redusă, pentru că puțini au capacitatea de adaptare rapidă. Recalificarea trebuie să treacă din zona declarațiilor politicianiste în cea practică, iar „programa școlară” este obligată să se adapteze cerințelor pieții muncii, dacă școala vrea să își mențină statutul de instituție educațională și în slujba comunităților.
Y. Harari, în superba sa carte despre viitorul apropiat („21 de lecții pentru secolul XXI”), atrage foarte serios atenția asupra „migrării” forței de muncă din zona producției directe (generată de înlocuirea muncitorului de către mașini-roboți) spre alte domenii de activitate utile social și economic. În primul rând, cercetarea-dezvoltarea în domeniile de vârf necesită un plus de personal înalt calificat pentru că rezultatele în această zonă vor „face diferența” între națiunile realmente dezvoltate și cele furnizoare de materii prime, energie, forță de muncă sau, din păcate „carnea de tun” pentru conflictele permanente. Cei cu calificare redusă trebuie să se recalifice în servicii (care ne fac viața mai ușoară), în industria divertismentului (vom avea tot mai mult timp liber) sau în îngrijirea cetățenilor cu probleme (vom trăi mai mult, dar vom avea nevoie de un sprijin calificat). Dar cea mai importantă sarcină a noastră social-familială este cea legată de pregătirea copiilor și tinerilor pentru „șocul viitorului”. Suntem capabili ca cetățeni sau societate pentru asta? Răspundeți dumneavoastră.
În altă ordine de idei, trebuie subliniat că ne îndreptăm (în SUA s-a ajuns parțial) spre o nouă ierarhizare socială (sau împărțire în „caste”, dacă vreți) în care conducerea (din păcate și cea politică) aparține „nobilimi tehnologice” (nu am găsit alt termen, poate sunt și original!). Au fost în istoria economiei „regi” ai petrolului, oțelului și chiar ai ciocolatei, dar cu o capacitate de influențare a deciziilor economico-sociale sau politice mult mai redusă. Noua „nobilime” are o putere prea mare, iar aceasta este un pas semnificativ spre abuz. Mai mult, cei clar „depășiți” de evoluția ultrarapidă pe toate planurile intră în zona lor de interes. Cine să se ocupe de ei? Instituții statale sau internaționale? Mult hulitele ONG-uri? Organizațiile caritabile? Autoritățile locale? Consider că toate, pentru că ignorarea realității va genera reacții sociale cumplite.
În final, să vă întreb cum se manifestă demnitarii noștri în această zonă? Nu vă stric ziua!
